țîșnésc v. intr. (vsl. *cyšnonti. V. țușnesc1 și țuștĭ). Ĭes cu putere dintr´o deschizătură mică (vorbind de lichide): apa țîșnește din pompă. Fig. Ĭes de odată [!], fac țuștĭ: am țîșnit odată cu țărna´n cap (Cr.). V. zbughesc. temporarțîșnesc
țișnì v. 1. a ieși cu putere și iuțeală vorbind de lichide, lumină, foc; 2. a izbucni: am țișnit odată cu țărna în cap CR. [Onomatopee: țiș ! exprimând izbucnirea sgomotoasă mai ales a apelor curgătoare]. verbțișnì
țișni | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)țișni | țișnire | țișnit | țișnind | singular | plural | ||
țișnind | țișniți | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | țișnesc | (să)țișnesc | țișneam | țișnii | țișnisem | |
a II-a (tu) | țișnești | (să)țișnești | țișneai | țișniși | țișniseși | ||
a III-a (el, ea) | țișnește | (să)țișneai | țișnea | țișni | țișnise | ||
plural | I (noi) | țișnim | (să)țișnim | țișneam | țișnirăm | țișniserăm | |
a II-a (voi) | țișniți | (să)țișniți | țișneați | țișnirăți | țișniserăți | ||
a III-a (ei, ele) | țișnesc | (să)țișnească | țișneau | țișniră | țișniseră |