țăran definitie

țărán s. m., pl. țăráni substantiv masculințăran

țărán, -că s. (d. țară). Locuitor de la țară (saŭ și de la marginea orașuluĭ) din clasa de jos. Fig. Om necĭoplit, mojic: nu fi țăran ! Trans. Cîmpean. – Țăranu nostru e bun, dar și viclean. Gorki îl caracterizează așa pe cel din Rusia: „Țăranu nu e blînd și nu ĭubește adevăru și dreptatea. E un realist sever și șiret care, cînd e vorba de interesele luĭ, afectează admirabil simplicitatea. Pin [!] natura luĭ nu e prost și o știe prea bine” (VR. 1926, 2-3, 369). V. clăcaș, moșnean, răzăș, sătean, vecin; boĭer. substantiv masculințăran

țăran m. 1. om dela țară; 2. fig. om grosolan. substantiv masculințăran

ȚĂRÁN, țărani, s. m. Persoană care locuiește în mediul rural, având ca ocupație principală agricultura și creșterea animalelor; persoană care face parte din țărănime; sătean. – Țară + suf. -an. substantiv masculințăran

a fi țăran / de la țară expr. (vulg.) a fi bădăran / mojic; a fi răuvoitor. substantiv masculinafițăran

țăran bășit expr. (vulg.) persoană novice. substantiv masculințăranbășit

țăran flaușat expr. (adol., peior.) (om) ipocrit, fățarnic. substantiv masculințăranflaușat