țânțar definitie

țînțár (-ri), s. m. – Insectă din ordinul dipterelor (Culex pipiens). – Var. țințar. Megl. țănțar. Lat. zinzala (Diez, I, 450; Densusianu, Hlr., 198; Pușcariu 1739; Graur, Rom., LVI, 265; REW 9623; Corominas, I, 766) sau mai bine tentiala (Glossaria lat., I, Paris 1926, 115; R. Sabbadini, Bull. de Cange, III, 88), cf. it. zanzara, v. fr. cincele, sp. cénzalo. – Der. țînțăraș, s. n. (un anumit dans popular); țînțărime, s. f. (mulțime de țînțari). substantiv masculințînțar

țânțar, țânțari s. m. 1. (intl.) informator, denunțător. 2. aromân. substantiv masculințânțar

țânțár s. m., pl. țânțári substantiv masculințânțar

țînțár m. (lat. pop. zinzálus, zinzárius, zinzála, zenzálus, zimzario, zinzane, tentiale și tzintzalario, a. î., rudă cu tintinnire, a bîzîi; it. zenzára, zanzára, țînțar; ngr. [d. rom.] tsintriras, greĭer, ung. [d. rom.] cincár, slab, V. bînzar). Un fel de muscă foarte supțiratică [!] care trăĭește pin [!] locurĭ băltoase și care, cînd dă de pelea [!] unuĭ animal, maĭ ales a omuluĭ, înfige botu eĭ ascuțit și suge sîngele (culex pipiens). Tot un fel de țînțar transmite microbiĭ frigurilor palustre. Fig. A face din țînțar armăsar, a exagera grozav. substantiv masculințînțar

țânțar m. muscă mare a cării înțepătură și bâzăit sunt foarte supărătoare (Culex pipiens); fig. a face din țânțar armăsar, a exagera lucrurile. [Lat. vulg. ZINZALUS]. substantiv masculințânțar

ȚÂNȚÁR², țânțari, s. m. (La pl.) Nume dat populației aromâne din Macedonia de populația slavă localnică; (și la sg.) persoană care face parte din această populație. – Et. nec. substantiv masculințânțar

ȚÂNȚÁR¹, țânțari, s. m. Numele mai multor insecte din ordinul dipterelor, cu corpul și cu picioarele lungi și subțiri, cu aripi înguste, ale căror larve se dezvoltă la cele mai multe specii în ape stătătoare, iar adulții se hrănesc cu sânge, unele specii transmițând prin înțepături frigurile palustre, altele, în stare larvară, atacând culturile de ciuperci, varză, grâu etc. (Culex). ◊ Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera. – Lat. zinzalus. substantiv masculințânțar

țencúșe (vest) f., pl. ĭ, țăncúșă (est) f., pl. ĭ, și țăncúș (est) n., pl. e (cp. cu țenchĭ și cu germ. zinke, țumburuc). Părticică (din prescură). Părticică dintr´un pepene (o bucățică din coajă cu mĭez (cînd vreĭ să-l guștĭ. Bucata cea maĭ mică a răbojuluĭ (care rămîne p. control la cel ce are de primit baniĭ. Semn de recunoaștere făcut la urechea uneĭ vite (GrS. 6, 246). Mică ruptură într´o haĭnă cînd s´a aninat într´un cuĭ. Bucățică de lemn (numită și pană) pusă supt [!] picĭoru uneĭ mese ca să nu se clatine (Bz.). Jocu numit și car, coțcă și țînțar (nord). substantiv masculințencușe