țâțúcă (reg.) s. f., g.-d. art. țâțúcii; pl. țâțúci substantiv feminințâțucă
tátă m., pl. tațĭ, gen. al tatăluĭ, fam. al tatiĭ saŭ al lu tata (lat. fam. tata = pater, tată; it. sp. pg. tata. D. rom. vine vsl. sîrb. ceh. pol. tata, bg. tate [dim. tatko, sîrb. tajko, de unde rom. taĭcă], ngr. tatás). Părinte, acela care dă vĭață unuĭ copil. Tatăl nostru, numele celeĭ maĭ însemnate rugăcĭunĭ creștineștĭ, care începe cu aceste cuvinte. A ști ceva ca pe „Tatăl nostru”, a ști foarte bine (pe de rost). – Forma art. tatăl e arhaică și literară. În vorbă se zice numaĭ tata, în est și tatu (Con. 274). Copiiĭ zic: vine tata, tată ! Ca alintăturĭ: tataĭa (est), tăticu (vest), tătucă, tătucu, tătuța, tătuțu. V. tetea. substantiv masculintată
tătúcă/tătúc (pop.) s. m., g.-d. art. tătúcăi/lui tătúca//tătúcului/lui tătúcul substantiv masculintătucă
TĂTÚCĂ s. m. (Pop.) Tătic. [Var.: tătúc s. m.] – Tată + suf. -ucă. substantiv masculintătucă
țâțucă | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | țâțucă | țâțuca |
plural | țâțuci | țâțucile | |
genitiv-dativ | singular | țâțuci | țâțucii |
plural | țâțuci | țâțucilor |