șiruire definitie

șiruì v. V. șiroì. verb tranzitivșiruì

ȘIRUÍ, șiruiesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A așeza o oaste în ordine de bătaie; a înșirui. – Din șir. verb tranzitivșirui

înșír, a -á v. tr. (d. șir. V. deșir). Așez în șir pin [!] ajutoru unuĭ băț, uneĭ ațe saŭ fixînd pe loc: a înșira covrigiĭ pe băț, mărgelele pe ață: oștile, santinelele pe drum. Fig. Expun, povestesc: să-țĭ înșir cum s´a întîmplat! V. refl. Mă așez în șir. Înșiră-te, mărgărite (mărgăritarule), lungește-te, vorbă, fără să te maĭ sfîrșeștĭ (vorbe scoase dintr´o poveste care nu se maĭ sfîrșea și aplicate povestirilor prea lungĭ. În vest înșir´te și șir´te, mărgărite). – Și înșiruĭ, înșiruĭésc și șiruĭésc: gunoaĭele se înșiruĭe în grămezĭ (ChN. I, 145). verb tranzitivînșir

1) șiroĭésc și șiruĭésc saŭ șíruĭ, a -í v. intr. (d. șiroĭ și rudă cu cĭuruĭ, cĭucĭur). Curg șiroaĭe: șiroĭesc orĭ șiruĭe lacrămile [!]. V. șurluĭ. verb tranzitivșiroĭesc

șeruĭésc v. tr. (vsl. šerovatĭ, -rvĭon, a picta. V. șar 1). Vechĭ. (Cant. Dos.). Desemnez, zugrăvesc. – Și șir- (Cant.). verb tranzitivșeruĭesc

3) șiruĭésc v. tr. V. șeruĭesc. verb tranzitivșiruĭesc