șnur n., pl. urĭ (rut. šnur, pol. sznur, d. germ. schnur). Găitan, șiret de legat ghetele ș. a. Șnuru șoseleĭ, șleau, șleahu (Munt. vest. CL. 1910, 8, 898). – În Trans. șinor, n., pl. oare (d. ung. sinor, zsinór, din germ. schnur). Și șinúră, pl. ĭ (Maram.). V. tîrsînă. substantiv neutrușnur
șinór, -uri, (șinur, jinor), s.n. – Șnur, panglică, sfoară, șiret. „Fâșie de piele policromă folosită la decorarea cojoacelor sau a chimirelor” (Stoica, Pop 1984; Lăpuș). Șinorica, uliță prin mijlocul satului; „îi lungă ca un șnur” (Odobescu 1973). – Din germ. Schnur, prin intermediul magh. zsinór (DER). substantiv neutrușinor
șinór, V. șnur. substantiv neutrușinor
șinór (reg.) s. n., pl. șinoáre substantiv neutrușinor
șinor | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | șinor | șinorul |
plural | șinoare | șinoarele | |
genitiv-dativ | singular | șinor | șinorului |
plural | șinoare | șinoarelor |