șfichiuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șfichiuiésc, imperf. 3 sg. sfichiuiá; conj. prez. 3 să sfichiuiáscă verb tranzitiv șfichiui
ȘFICHIUÍ, șfichiuiesc, vb. IV. Tranz. A atinge cu șfichiul (II 1), a lovi scurt; p. ext. a biciui, a plesni. ♦ Fig. A înțepa cu vorba, a ironiza, a persifla. – Șfichi + suf. -ui. verb tranzitiv șfichiui
șfichĭuĭésc (Mold. nord) și sf- (sud) v. tr. (d. sfichĭ). Lovesc cu sfichĭu. Fig.. Bicĭuesc cu vorba, lovesc pin [!] sarcazme [!], persiflez: a șfichĭui moravurile. Ating ușor suprafața (ca rîndunica´n zbor apa). – Și sfl-. verb tranzitiv șfichĭuĭesc
| șfichiuit | masculin | feminin | |||
| nearticulat | articulat | nearticulat | articulat | ||
| nominativ-acuzativ | singular | șfichiuit | șfichiuitul | șfichiuită | șfichiuita |
| plural | șfichiuiți | șfichiuiții | șfichiuite | șfichiuitele | |
| genitiv-dativ | singular | șfichiuit | șfichiuitului | șfichiuite | șfichiuitei |
| plural | șfichiuiți | șfichiuiților | șfichiuite | șfichiuitelor | |