ȘERPUÍND, -Ă, șerpuinzi, -de, adj. (Rar) Șerpuitor. – V. șerpui. adjectivșerpuind
șerpuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șerpuiésc, imperf. 3 sg. șerpuiá; conj. prez. 3 să șerpuiáscă verbșerpui
șerpuì v. a avea un curs întortochiat, a curge în zigzag (cum umblă șarpele); râul șerpuiește. verbșerpuì
ȘERPUÍ, șerpuiesc, vb. IV. Intranz. A avea sau a forma (în mișcare) o linie unduitoare, ca mersul șarpelui. – Șarpe + suf. -ui. verbșerpui
șerpuĭésc v. intr. (d. șerpe). Înaintez ca mersu unuĭ șarpe, mă întind cu ocolurĭ, curg întortocheat: drumu, rîu șerpuĭește pin [!] munțĭ. verbșerpuĭesc
șerpuind | masculin | feminin | |||
nearticulat | articulat | nearticulat | articulat | ||
nominativ-acuzativ | singular | șerpuind | șerpuindul | șerpuindă | șerpuinda |
plural | șerpuinzi | șerpuinzii | șerpuinde | șerpuindele | |
genitiv-dativ | singular | șerpuind | șerpuindului | șerpuinde | șerpuindei |
plural | șerpuinzi | șerpuinzilor | șerpuinde | șerpuindelor |