șerb definitie

șerb (-bi), s. m. – 1. Sclav, rob. – 2. Iobag. Lat. sĕrvus ([Pușcariu 1581; REW 7876), cf. it., port. servo, prov. ser, fr. serf, sp. siervo. – Der. șerbi (megl. sirbés, sirbiri), vb. (a se găsi în situația de șerb), din lat. sĕrvῑre (Pușcariu 1582; cf. REW 7874); șerbie (var. șerbire), s. f. (sclavie; servitute); ș(e)arbă, s. f. (femeie iobagă). Serbi este dubletul lui servi, vb., din fr. servir, cu der. (din fr.) servantă, s. f.; serviabil, adj.; serviciu, s. n.; servietă, s. f.; servil, adj.; servilism, s. n.; servitor, s. m.; servitoare, s. f.; servitudine, s. f. Serv (var. servus), s. m. „servitorul dumneavostră”, ca formulă de curtoazie vine din germ. Servus. Deservi, vb. (a servi, a face serviciul de comunicare; a aduce prejudicii, a defavoriza), din fr. desservir, der. desert, s. n., din fr. dessert; deservant, s. m. (econom). Șervet, s. n. (prosop; bucată de pînză), dubletul lui servietă, cf. mr. șărvetă „batistă”, alb. šërvetë, indică o evoluție fonetică greșit explicată, cf. it. salvetta › mag. szalveta › Trans. salvet (Gáldi, Dict., 156), ngr. σερβέτα. substantiv masculinșerb

șerb m. (lat. sĕrvus, rob, it. pg. servo, pv. ser, vfr. serf, sp. siervo. V. servitor). Vechĭ. Țăran supus unuĭ boĭer și alipit pămîntuluĭ pe care trăĭa și de pe care n´avea voĭe să se mute, nicĭ să dispună de persoana și de munca luĭ: șerbiĭ se numeaŭ în Țara Românească „rumânĭ”, în Moldova „vecinĭ”, și în Ardeal „ĭobagĭ”. – Fem. șarbă, pl. șerbe. V. român, vecin, ĭobag, răzăș. substantiv masculinșerb

șerb s. m., pl. șerbi substantiv masculinșerb

șerb m. 1. cel ce nu se bucură de libertatea personală; 2. în evul-mediu (la noi până deunăzi), cel alipit pământului și care nu putea dispune nici de persoana nici de munca sa: șerbii se numiau în Muntenia rumâni, în Moldova vecini și în Ardeal iobagi. [Lat. SERVUS]. substantiv masculinșerb

ȘERB, șerbi, s. m. 1. (în Evul Mediu) Țăran dependent de stăpânul feudal; iobag. 2. (înv.) Sclav, rob. – Lat. servus. substantiv masculinșerb

vecín, -ă adj. (lat. vicinus, vechĭ *vĕcĭnus, *sătean, *consătean, vecin (Nied. 82), d. vîcus, cartier, mahala, orășel, sat, fermă [cp. cu cĭofligar], rudă cu vgr. oîkos, domiciliŭ; it. vicino, pv. vezi, fr. voisin, cat. vehi, sp. vecino, pg. vezinho. Cp. cu *pesat, păsat din pîsatum și să 2 din sî. V. dieceză, econom, paroh). Care stă, se află orĭ locuĭește alăturĭ: un incendiŭ a izbucnit la vecin, vecina asta are limbă rea. Odinioară (lat. vicinus, sătean), șerb în Moldova, numit în Țara Românească rumân (Iorga, Ist. Arm. I, 59). Adj. Învecinat, apropiat: oraș vecin, țară vecină, inima e vecină stomahuluĭ [!] (saŭ cu stomahu), cînele [!] e vecin (seamănă) cu lupu. V. megieș și podan. substantiv masculinvecin