întemeĭére f. Acțiunea de a întemeĭa. substantiv feminin întemeĭere
întemeiére s. f., g.-d. art. întemeiérii substantiv feminin întemeiere
întemeiere f. acțiunea de a întemeia și rezultatul ei: fundațiune. substantiv feminin întemeiere
ÎNTEMEIÉRE s. f. Acțiunea de a (se) întemeia și rezultatul ei; înființare, instituire, fundare. ♦ Fig. Consolidare. [Pr.: -me-ie-] – V. întemeia. substantiv feminin întemeiere
întemeiá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. întemeiéz, 3 întemeiáză, 1 pl. întemeiém; conj. prez. 3 să întemeiéze; ger. întemeínd verb tranzitiv întemeia
întemeià v. 1. a pune temelia; 2. fig. a pune temeiu: pe ce te întemeiezi? verb tranzitiv întemeià
ÎNTEMEIÁ, întemeiez, vb. I. 1. Tranz. A înființa, a funda (un stat, o instituție etc.). ♦ (Rar) A zidi, a clădi. ♦ Fig. A pune temelii durabile; a consolida. 2. Refl. Fig. A avea ca temei; a se sprijini, a se baza (pe ceva). [Pr.: -me-ia] – În + temei. verb tranzitiv întemeia
întemeĭéz v. tr. (d. temeĭ). Pun temelia, fundez. Înființez, creez: a întemeĭa o școală. Bazez, sprijin: a întemeĭa o afirmațiune pe un principiŭ. V. refl. Mă bazez, mă sprijin, mă bizuĭ. – Vechĭ întemellez, temeĭez, temelesc, -llesc și -llicesc. verb tranzitiv întemeĭez
| întemeiere | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular | întemeiere | întemeierea |
| plural | întemeieri | întemeierile | |
| genitiv-dativ | singular | întemeieri | întemeierii |
| plural | întemeieri | întemeierilor | |