însele definitie

însuș pron. V. îns. articol / numeral / adjectiv pronominal / pronume însuș

însul (în într-însul, dintr-însul, printr-însul) pr. m., pl. înșii; f. însa, pl. însele articol / numeral / adjectiv pronominal / pronume însul

'însuși2 (înv.) pr. m.; f. 'însăși, g.-d. 'înseși articol / numeral / adjectiv pronominal / pronume însuși

'însuși1 adj. pr. m. (el, lui, pe el ~); f. 'însăși (ea, pe ea ~), g.-d. 'înseși (a fetei ei ~, ei ~) articol / numeral / adjectiv pronominal / pronume însuși

însușí3 (a-și ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. își însușéște, imperf. 3 sg. își însușeá; conj. prez. 3 să-și însușeáscă; ger. însușíndu-și articol / numeral / adjectiv pronominal / pronume însuși

dintr-'însul (pop.) prep. + pr. articol / numeral / adjectiv pronominal / pronume dintrînsul

printr-'însul prep. + pr. articol / numeral / adjectiv pronominal / pronume printrînsul

însul (în într-însul, dintr-însul, printr-însul) pr. m., pl. înșii; f. însa, pl. însele invariabil însul

ÎNSELE pr. f. pl. v. însul. [DOOM 2] invariabil însele

ins, -ă s. (d. însu). Individ, persoană: să vie´n coace [!] patru inșĭ, am văzut un ins pin [!] întuneric, noĭ eram doŭă inse. substantiv masculin și feminin ins

ins s. m., pl. inși substantiv masculin și feminin ins

îns pron. 1. servă a determina persoana adăogând o idee de identitate: eu însumi, tu însuți, el însuș, noi înșine, voi înșivă, ei înșiși; 2. el (cu o nuanță emfatică): toate printr’însul s’au făcut. [Lat. IPSUM]. ║ m. (obișnuit la plural) persoană, individ: trei inși au venit. substantiv masculin și feminin îns

INS, inși, s. m. Individ, persoană, om. ◊ Tot insul = fiecare; toți oamenii. – Lat. ipsus (= ipse). substantiv masculin și feminin ins

INS, inși, s. m. Individ, persoană, om. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși; îngîrbovit Un moș cu umblet lin Și-o copiliță. COȘBUC, P. I 228. Doi băieți se necăjesc să dea afară un ins. Tovarășii acestuia rîd cu hohot văzînd zădarnicile silințe. CONTEMPORANUL, VII 33. Viața tuturor inșilor care au pricinuit ființa ta. EMINESCU, N. 53. Tot insul = fiecare, toți oamenii, toată lumea. Și pe plac cînta tot insulClocotea de chiu cuprinsul Veselei păduri. COȘBUC, P. II 37. substantiv masculin și feminin ins

îns (î́nsă), pron. – Însuși. – Var. (înv.) nus. Mr. nis, năs, megl. ons, istr. ăns. Lat. ipse, f. ipsa (Diez, I, 163; Pușcariu 870; Candrea-Dens., 869; REW 4541; DAR), cf. it. esso, prov. eis, v. pg. eiso. Fonetismul indică prezența unui infix nazal din lat., cf. forma atestată inpsuius (după Densusianu, Hlr., 144, prin fonetică sintactică, în cazuri ca in ipso, cum ipso). Pron. de identitate, folosit ca adj. (îns împăratul la Coresi; înv., astăzi înlocuit de însumi), ca s. (înv.) sau ca pron. pers. de I.-a persoană (la cazuri prepoziționale, înv.; astăzi se păstrează acest uz numai în construcția printr’însul, cf. înv. într’îns, cătr’îns, spr’îns = spre îns, cunus = cu îns). Cf. adins. În general ieșit din uz cu forma sa primitivă, îns se folosește astăzi mai ales cu una din cele patru forme următoare: Ins, s. m. (individ, persoană, tip), suna îns pînă la jumătatea sec. XIX; fonetismul modern pare a se explica prin legături sintactice. Cf. însă, s. f. (persoană, tip). Dînsul (f. dînsa, pl. dînșii, dînsele), pron. (el însuși), cu prep. de (după Diez, II, 24), din lat. idem ipse), cf. it. desso „el însuși”, comel denso „omonim”, friul. zenso „omonim” (Tagliavini, Arch. Rom., X, 107). Folosit fără restricție în Mold., în Munt. se aplică exclusiv persoanelor, și s-a ajuns chiar să se diferențieze de „el”, ca formulă de politețe proprie persoanei a treia: mă duc cu el față de mă duc cu dînsul „merg cu domnia sa”. Cf. dînsele, s. f. pl. (duhuri rele, iele), cf. iele. Însă, conj. (la fel; adică, și anume; totuși, dar), pentru a cărui der. de la pron. cf. it. medesimamente de la medesimo, fr. de la même, memêment, ca și explicația lui Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, 551 și DAR. Însumi, pron. (eu singur), pron. de identitate, folosit cu forma pron. personal pe care îl însoțește (f. însămi, II, însuți, însăți; III, însuți, însăți; pl. I, înșine; II, înșivă; III, înșiși, însele; formele f. I însene II, însevă sînt înv.; III însele pare să piardă progresiv teren). Cf. adins.Der. însuși, vb. (a-și lua, a-și atribui), formație artificială de la începutul sec. XIX, pentru a traduce fr. approprier (DAR), se formează cu pron. dativ; însușire, s. f. (acțiunea de a-și însuși; calitate, caracteristică). substantiv masculin și feminin îns

îns pron. 1. servă a determina persoana adăogând o idee de identitate: eu însumi, tu însuți, el însuș, noi înșine, voi înșivă, ei înșiși; 2. el (cu o nuanță emfatică): toate printr’însul s’au făcut. [Lat. IPSUM]. ║ m. (obișnuit la plural) persoană, individ: trei inși au venit. substantiv masculin și feminin îns

ÎNS, ÎNSĂ, inși, înse, pron. 1. (Pronume personal, azi art., precedat de prep. „întru”, „printru”) El, ea, dânsul, dânsa. 2. (Pronume de întărire, de obicei adjectival, astăzi numai la f. pl.) Însuși. Ele însele.Lat. ipsus, ipsa (= ipse, ipsa). substantiv masculin și feminin îns

înșél, a v. tr. (d. șea, șa, pl. șele, pin [!] aluz. la șireteniile întrebuințate cu calu pînă-l deprinzĭ să sufere șaŭa. [Cp cu pingelesc, potcovesc, încalț, căptușesc, boĭesc); it. sellare, pv. ensellar, fr. seller, sp. ensillar, pg. sellar. – Se conjugă ca deșel). Pun șaŭa caluluĭ: a înșela calu. (Se zice și înșeŭez, ca îngreuĭez pe lîngă ingrelez). Fig. Amăgesc, induc în eroare pin [!] faptă saŭ pin vorbă: l-a înșelat c´un franc la socoteală. Comit infidelitățĭ. Seduc. A înșela la cantar [!], a da lipsă cîntărind. V. refl. Greșesc: m´am înșelat la socoteală, în privința drumuluĭ. V. păcălesc, escrochez, mistific. verb tranzitiv înșel

înșelá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. înșél, 3 înșálă; conj. prez. 3 înșéle verb tranzitiv înșela

înșelà v. 1. a induce în eroare (întrebuințând viclenia sau minciuna), a minți cu acest scop: înșală pe toată lumea; 2. a comite infidelități; 3. a cădea în eroare: se înșală ușor. [Aplicațiune metaforică a verbului precedent: a pune șeaua, adică a acoperi calul, de unde noțiunea de a acoperi, a ascunde]. verb tranzitiv înșelà

ÎNȘELÁ, înșél, vb. I. I. Tranz. (Înv.) A pune șaua pe cal, a înșeua. II. 1. Tranz. A induce în eroare, a abuza de buna-credință a cuiva; a amăgi. ◊ Expr. A înșela așteptările = a dezamăgi. ♦ (Despre simțuri, facultăți psihice) A nu (mai) funcționa bine, a da o imagine eronată, neconformă realității. Mă înșală memoria. 2. Refl. A-și forma o părere eronată despre cineva sau ceva; a greși. 3. Tranz. A încălca fidelitatea conjugală; p. gener. a fi necredincios în dragoste. ♦ A ademeni, a seduce o fată, o femeie. – Lat. in-sellare. verb tranzitiv înșela

A ÎNȘELA a aburi, a o arde în terțe, a arunca praf în ochi, a arunca șperlă-n ochi, a beli, a ciupi la cântar, a cobzări, a da țeapă, a duce, a duce cu cobza / cu iordanul / cu muia / cu preșul, a se face broască la pământ, a face (pe cineva) din vorbe, a face figura, a-i face (cuiva) pontul, a fenta, a fraieri, a lăsa cu buzele umflate, a lăsa țuț, a lifta, a o da în tangou, a pârli, a potcovi, a prăji, a prinde în mreje, a prosti, a pungăși, a sfănțui, a șmecheri, a șmenui, a traduce, a trage o contră, a trage în piept / pe sfoară, a trage o țeapă (cuiva), a țepui, a umbla cu cața / șahăr-mahăr / șoalda, a zvârli praf / șperlă în ochii cuiva. verb tranzitiv aînșela

a-și înșela / a-și păcăli foamea expr. a mânca frugal. verb tranzitiv așiînșela

a înșela așteptările cuiva expr. a dezamăgi pe cineva, a decepționa pe cineva. verb tranzitiv aînșelaașteptărilecuiva

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului însele

Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z