încrédere f. Acțiunea de a te încrede. Îndrăzneală, prezumpțiune. Om de încredere, om în care te încrezĭ, credincĭos, fidel. A avea încredere, a te încrede, a fi sigur de fidelitatea cuĭva. substantiv feminin încredere
încrédere s. f., g.-d. art. încréderii substantiv feminin încredere
încredere f. 1. acțiunea de a se încrede în cineva: om de încredere; 2. speranță fermă: am încredere în ajutorul vostru; 3. cutezare prezumpțioasă. substantiv feminin încredere
ÎNCRÉDERE s. f. Acțiunea de a (se) încrede și rezultatul ei; sentiment de siguranță față de cinstea, buna-credință sau sinceritatea cuiva; credință. ◊ Expr. Om (sau persoană) de (mare) încredere = persoană căreia i se poate încredința orice secret, orice misiune. A da vot de încredere = a aproba în parlament activitatea sau programul unui guvern. – V. încrede. substantiv feminin încredere
încréd, -crezút, a -créde v. tr. (d. cred). Încredințez, predaŭ (Vechĭ). V. refl. Am încredere, mă sprijin pe credința (fidelitatea) altuĭa: mă încred în cineva (saŭ cuĭva). verb tranzitiv încred
încrede v. a se lăsa în buna credința altuia, a-și pune credința în: încrede-te în el. verb tranzitiv încrede
!încréde (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se încréde, 1 pl. ne încrédem, imperf. 3 sg. se încredeá, perf. s. 3 sg. se încrezú; conj. prez. 3 să se încreádă; gen. încrezấndu-se; part. încrezút verb tranzitiv încrede
ÎNCRÉDE, încréd, vb. III. 1. Refl. A pune temei pe cinstea, pe sinceritatea cuiva; a se bizui, a conta pe cineva sau pe ceva. ♦ (Pop.) A avea încredere prea mare în sine; a se fuduli. ♦ A crede spusele cuiva, a da crezare. 2. Tranz. (Înv. și pop.) A încredința ceva cuiva. – În + crede. verb tranzitiv încrede
| încredere | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular | încredere | încrederea |
| plural | încrederi | încrederile | |
| genitiv-dativ | singular | încrederi | încrederii |
| plural | încrederi | încrederilor | |