ÎNCARTIRUÍRE s.f. Acțiunea de a încartirui și rezultatul ei; cartiruire. [< încartirui]. substantiv feminin încartiruire
încartiruíre s. f., g.-d. art. încartiruírii; pl. încartiruíri substantiv feminin încartiruire
ÎNCARTIRUÍRE, încartiruiri, s. f. Acțiunea de a încartirui și rezultatul ei; cartiruire. – V. încartirui. substantiv feminin încartiruire
*în- și incartieréz și *cartieréz v. tr. (d. cartier). Pun la cartier, daŭ la cartier: cînd o trupă n´are unde dormi, poliția o încartierează pin [!] casele particularilor. – Forme maĭ vechĭ: încvartirez, încartiruĭesc, încvartiruĭesc, cvartiruĭesc. verb tranzitiv în
ÎNCARTIRUÍ vb. IV. tr. A pregăti instalarea și a instala o unitate militară într-o localitate; a cartirui. [Pron. -ru-i., p.i. -iesc. / < în- + cartirui, cf. rus. kvartirovati]. verb tranzitiv încartirui
încartiruí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. încartiruiésc, imperf. 3 sg. încartiruiá; conj. prez. 3 să încartiruiáscă verb tranzitiv încartirui
ÎNCARTIRUÍ, încartiruiesc, vb. IV. Tranz. A stabili locuințele trupei și ofițerilor dintr-o unitate militară într-o localitate; a cartirui. – În + cartirui. verb tranzitiv încartirui
| încartiruire | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular | încartiruire | încartiruirea |
| plural | încartiruiri | încartiruirile | |
| genitiv-dativ | singular | încartiruiri | încartiruirii |
| plural | încartiruiri | încartiruirilor | |