înțelepciune definitie

înțelepcĭúne f. (lat. intelléctio, -ónis, d. intĕllégere, -léctum, a înțelege). Inteligență, deșteptăcĭune: înțelepcĭunea cîneluĭ. Cultură: înțelepcĭunea Egiptenilor. Prudență, bună conducere în vĭață: înțelepcĭunea practică a vĭețiĭ. Cumințenie, docilitate, calitate de a fi înțelegător, supus: înțelepcĭunea unuĭ copil. Caracteru fapteĭ saŭ vorbeĭ celuĭ înțelept: înțelepcĭunea unuĭ răspuns. substantiv femininînțelepcĭune

înțelepciúne s. f., g.-d. art. înțelepciúnii substantiv femininînțelepciune

înțelepciune f. 1. calitatea celui înțelept; 2. moderațiune, rezervă; 3. cunoștință justă, naturală sau dobândită, a lucrurilor. [Lat, INTELLECTIONEM]. substantiv femininînțelepciune

ÎNȚELEPCIÚNE s. f. Capacitate superioară de înțelegere și de judecare a lucrurilor. ♦ Cumpătare, prudență, moderație determinată de experiență; spirit de prevedere. – Lat. intellectio, -onis. substantiv femininînțelepciune