înțelepcĭúne f. (lat. intelléctio, -ónis, d. intĕllégere, -léctum, a înțelege). Inteligență, deșteptăcĭune: înțelepcĭunea cîneluĭ. Cultură: înțelepcĭunea Egiptenilor. Prudență, bună conducere în vĭață: înțelepcĭunea practică a vĭețiĭ. Cumințenie, docilitate, calitate de a fi înțelegător, supus: înțelepcĭunea unuĭ copil. Caracteru fapteĭ saŭ vorbeĭ celuĭ înțelept: înțelepcĭunea unuĭ răspuns. substantiv feminin înțelepcĭune
înțelepciúne s. f., g.-d. art. înțelepciúnii substantiv feminin înțelepciune
înțelepciune f. 1. calitatea celui înțelept; 2. moderațiune, rezervă; 3. cunoștință justă, naturală sau dobândită, a lucrurilor. [Lat, INTELLECTIONEM]. substantiv feminin înțelepciune
ÎNȚELEPCIÚNE s. f. Capacitate superioară de înțelegere și de judecare a lucrurilor. ♦ Cumpătare, prudență, moderație determinată de experiență; spirit de prevedere. – Lat. intellectio, -onis. substantiv feminin înțelepciune
înțelepciune | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | înțelepciune | înțelepciunea |
plural | — | — | |
genitiv-dativ | singular | înțelepciuni | înțelepciunii |
plural | — | — |