reduceri si promotii 2018
Definitie împutare - ce inseamna împutare - Dex Online

împutare definitie

ÎMPUTÁ vb. I. v. imputa. substantiv feminin împuta

împutáre f. Vechĭ. Împutăcĭune. substantiv feminin împutare

IMPUTÁRE s.f. Acțiunea de a (se) imputa și rezultatul ei; imputație. [< imputa]. substantiv feminin imputare

imputáre s. f., g.-d. art. imputắrii; pl. imputắri substantiv feminin imputare

imputare f. ceea ce se zice cuiva spre a-i însufla părere-de-rău sau rușine. substantiv feminin imputare

IMPUTÁRE, imputări, s. f. Acțiunea de a (se) imputa și rezultatul ei; reproș, mustrare, învinuire. ♦ (Concr.) Imputație. – V. imputa. substantiv feminin imputare

IMPUTÁRE, imputări, s. f. 1. Acțiunea de a imputa și rezultatul ei; reproș, învinuire, mustrare. Pricepuse tonul de imputare, de enervare răstită și mînie. DUMITRIU, B. F. 51. Simți limpede că flacăra din ochii con­damnatului i se prelinge în inimă ca o imputare du­reroasă. REBREANU, P. S. 24. Dacă avea pe dînsa o haină sau tartan, i-l trecea cu sila pe spate, îi da un pumn ușor, de imputare, și-l gonea în casă. BASSARABESCU, V. 9. 2. Învinuire adusă cuiva pentru o pagubă cauzată instituției unde activează și pe care este obligat să o acopere. substantiv feminin imputare

imputațiúne f. (lat. im-putátio, -ónis). Acțiunea de a imputa. Reproș fundat orĭ nu. Acțiunea de a aplica exact o cheltuĭală în capitulu [!] bugetuluĭ care ar trebui s´o suporte regular: falsele imputațiunĭ constitue [!] viramente. – Și -áție și -áre. substantiv feminin imputațiune

*impút și -éz, a v. tr. (lat. imputo, -putáre. V. cont, compút, deputat, reputațiune). Reproșez, mustru [!], atribuĭ cuĭva o greșeală și-ĭ fac observațiunĭ. Pun în socoteală: a imputa unuĭ soldat perderea [!] unuĭ efect militar. V. împut 1. verb tranzitiv imput

1) împút, a v. intr. (lat. imputo, -áre. V. imput). Vechĭ. Mustru, reproșez: Iisus împuta orașelor. Vidin. Regret ce-am dăruit: îmĭ împut. V. refl. Mă cert, mă cĭorovăĭesc: nărodul [!] se împuta cu Moĭsi. verb tranzitiv împut

1) împút, a v. intr. (lat. imputo, -áre. V. imput). Vechĭ. Mustru, reproșez: Iisus împuta orașelor. Vidin. Regret ce-am dăruit: îmĭ împut. V. refl. Mă cert, mă cĭorovăĭesc: nărodul [!] se împuta cu Moĭsi. verb tranzitiv împut

IMPUTÁ vb. I. 1. tr., refl. A (se) atribui cuiva purtări, fapte urâte, nepotrivite. 2. tr. A obliga pe cineva să plătească o sumă de bani ca despăgubire pentru o pagubă adusă unei instituții în cadrul unei funcții deținute de acea persoană. [P.i. impút, 3,6 -tă, var. împuta vb. I. / < fr. imputer, cf. lat. imputare]. verb tranzitiv imputa

imputá (imputát, imputát), vb.1. A face pe cineva răspunzător de o pagubă. – 2. A reproșa. – 3. A insulta, a ocărî. Lat. imputāre (Pușcariu 796; Candrea-Dens. 828; REW 4324; DAR; Rosetti, I, 173). Este cuvînt înv., care abia dacă supraviețuiește în cîteva regiuni, fiind înlocuit de dubletul neol. imputa, din fr. imputer.Der. împutăciune, s. f. (înv., ceartă, dispută); împutător, adj. (înv., injurios). verb tranzitiv imputa

imputá (a ~) vb., ind. prez. 3 impútă verb tranzitiv imputa

ÎMPUTÁ vb. I. v. imputa. verb tranzitiv împuta

imputà v. 1. a atribui cuiva o faptă blamabilă; 2. a-și face imputări; 3. Jur. a întrebuința o plată la o datorie. verb tranzitiv imputà

IMPUTÁ, impút, vb. I. Tranz. și refl. impers. 1. A (i se) reproșa, a (i se) atribui cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. – Din fr. imputer, lat. imputare. verb tranzitiv imputa

IMPUTÁ, impút, vb. I. Tranz. (Construit cu dativul) 1. A reproșa cuiva fapte, atitudini, gesturi nepo­trivite. I-a imputat cochetăria ca o crimă. REBREANU, R. I 174. ◊ Refl. impers. Dacă cumva ni s-ar imputa că aceste considerațiuni sînt prea mult abstracte și ni s-ar cere ca... să ne lăsăm pe tărîmuri mai practice. ODOBESCU, S. III 330. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă ivită în cadrul funcției pe care o deține, a trage la răspundere, a obliga la despăgubiri. – Variantă: (învechit și popular) împuta (RETEGANUL, P. IV 71, PANN, P. V. II 64) vb. I. verb tranzitiv imputa

IMPUTÁ, impút, vb. I. Tranz. (Construit cu dativul) 1. A reproșa cuiva fapte, atitudini, gesturi nepo­trivite. I-a imputat cochetăria ca o crimă. REBREANU, R. I 174. ◊ Refl. impers. Dacă cumva ni s-ar imputa că aceste considerațiuni sînt prea mult abstracte și ni s-ar cere ca... să ne lăsăm pe tărîmuri mai practice. ODOBESCU, S. III 330. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă ivită în cadrul funcției pe care o deține, a trage la răspundere, a obliga la despăgubiri. – Variantă: (învechit și popular) împuta (RETEGANUL, P. IV 71, PANN, P. V. II 64) vb. I. verb tranzitiv imputa

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului împutare

împutare   nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular împutare împutarea
plural împutări împutările
genitiv-dativ singular împutări împutării
plural împutări împutărilor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z