reduceri si promotii 2018
Definitie împuta - ce inseamna împuta - Dex Online

împuta definitie

1) împút, a v. intr. (lat. imputo, -áre. V. imput). Vechĭ. Mustru, reproșez: Iisus împuta orașelor. Vidin. Regret ce-am dăruit: îmĭ împut. V. refl. Mă cert, mă cĭorovăĭesc: nărodul [!] se împuta cu Moĭsi. verb tranzitiv împut

*impút și -éz, a v. tr. (lat. imputo, -putáre. V. cont, compút, deputat, reputațiune). Reproșez, mustru [!], atribuĭ cuĭva o greșeală și-ĭ fac observațiunĭ. Pun în socoteală: a imputa unuĭ soldat perderea [!] unuĭ efect militar. V. împut 1. verb tranzitiv imput

1) împút, a v. intr. (lat. imputo, -áre. V. imput). Vechĭ. Mustru, reproșez: Iisus împuta orașelor. Vidin. Regret ce-am dăruit: îmĭ împut. V. refl. Mă cert, mă cĭorovăĭesc: nărodul [!] se împuta cu Moĭsi. verb tranzitiv împut

2) împút și împuțésc, a v. tr. (lat. putesco, -éscere. V. put). Umplu de putoare. V. refl. Mă umplu de putoare, mă stric, mă descompun: cadavrele se împut la căldură. – Și împuț (vest). verb tranzitiv împut

ÎMPUTÁ vb. I. v. imputa. verb tranzitiv împuta

IMPUTÁ, impút, vb. I. Tranz. (Construit cu dativul) 1. A reproșa cuiva fapte, atitudini, gesturi nepo­trivite. I-a imputat cochetăria ca o crimă. REBREANU, R. I 174. ◊ Refl. impers. Dacă cumva ni s-ar imputa că aceste considerațiuni sînt prea mult abstracte și ni s-ar cere ca... să ne lăsăm pe tărîmuri mai practice. ODOBESCU, S. III 330. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă ivită în cadrul funcției pe care o deține, a trage la răspundere, a obliga la despăgubiri. – Variantă: (învechit și popular) împuta (RETEGANUL, P. IV 71, PANN, P. V. II 64) vb. I. verb tranzitiv imputa

IMPUTÁ vb. I. 1. tr., refl. A (se) atribui cuiva purtări, fapte urâte, nepotrivite. 2. tr. A obliga pe cineva să plătească o sumă de bani ca despăgubire pentru o pagubă adusă unei instituții în cadrul unei funcții deținute de acea persoană. [P.i. impút, 3,6 -tă, var. împuta vb. I. / < fr. imputer, cf. lat. imputare]. verb tranzitiv imputa

imputá (a ~) vb., ind. prez. 3 impútă verb tranzitiv imputa

imputá (imputát, imputát), vb.1. A face pe cineva răspunzător de o pagubă. – 2. A reproșa. – 3. A insulta, a ocărî. Lat. imputāre (Pușcariu 796; Candrea-Dens. 828; REW 4324; DAR; Rosetti, I, 173). Este cuvînt înv., care abia dacă supraviețuiește în cîteva regiuni, fiind înlocuit de dubletul neol. imputa, din fr. imputer.Der. împutăciune, s. f. (înv., ceartă, dispută); împutător, adj. (înv., injurios). verb tranzitiv imputa

imputà v. 1. a atribui cuiva o faptă blamabilă; 2. a-și face imputări; 3. Jur. a întrebuința o plată la o datorie. verb tranzitiv imputà

IMPUTÁ, impút, vb. I. Tranz. și refl. impers. 1. A (i se) reproșa, a (i se) atribui cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. – Din fr. imputer, lat. imputare. verb tranzitiv imputa

împuțí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. împút, imperf. 3 sg. împuțeá; conj. prez. 3 împútă verb tranzitiv împuți

IMPUTÁ, impút, vb. I. Tranz. (Construit cu dativul) 1. A reproșa cuiva fapte, atitudini, gesturi nepo­trivite. I-a imputat cochetăria ca o crimă. REBREANU, R. I 174. ◊ Refl. impers. Dacă cumva ni s-ar imputa că aceste considerațiuni sînt prea mult abstracte și ni s-ar cere ca... să ne lăsăm pe tărîmuri mai practice. ODOBESCU, S. III 330. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă ivită în cadrul funcției pe care o deține, a trage la răspundere, a obliga la despăgubiri. – Variantă: (învechit și popular) împuta (RETEGANUL, P. IV 71, PANN, P. V. II 64) vb. I. verb tranzitiv imputa

ÎMPUȚÍ, împút, vb. IV. 1. Refl. A căpăta miros rău din cauza alterării; a intra în putrefacție. 2. Tranz. A umple o încăpere, un spațiu cu miros greu (de putrefacție, de murdărie). [Prez. ind. și: împuțésc] – În + puți. verb tranzitiv împuți

Sinonime, conjugări si rime ale cuvantului împuta

împuta   infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) împuta împutare împutat împutând singular plural
împutând împutați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) împut (să) împut împutam împutai împutasem
a II-a (tu) împuți (să) împuți împutai împutași împutaseși
a III-a (el, ea) împu (să) împutai împuta împută împutase
plural I (noi) împutăm (să) împutăm împutam împutarăm împutaserăm
a II-a (voi) împutați (să) împutați împutați împutarăți împutaserăți
a III-a (ei, ele) împu (să) împute împutau împuta împutaseră
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z