împutăcĭúne f. (d. împut 1 saŭ lat. imputátio, -ónis). Vechĭ. Mustrare, reproș. Ceartă, neînțelegere (Ĭorga, Ist. Arm Rom. 1, 370). substantiv femininîmputăcĭune
| împutăciune | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular | împutăciune | împutăciunea |
| plural | împutăciuni | împutăciunile | |
| genitiv-dativ | singular | împutăciuni | împutăciunii |
| plural | împutăciuni | împutăciunilor | |