împuțináre s. f., g.-d. art. împuținắrii; pl. împuținắri substantiv feminin împuținare
ÎMPUȚINÁRE, împuținări, s. f. Faptul de a se împuțina; reducere, micșorare, descreștere, diminuare, scădere. – V. împuțina. substantiv feminin împuținare
împuținá (a ~) vb., ind. prez. 3 împuțineáză verb împuțina
împuținà v. a (se) face mai puțin, a (se) micșora. verb împuținà
ÎMPUȚINÁ, împuținez, vb. I. Refl. A se reduce ca număr, ca mărime; a se micșora, a descrește, a diminua, a scădea. ◊ Expr. A i se împuțina cuiva inima sau a se împuțina cu inima = a se descuraja; a se înfricoșa. – În + puțin. verb împuțina
împuținéz v. tr. Fac puțin, micșorez. V. refl. Scad: baniĭ se împuținează. – Vechĭ puținéz. verb împuținez
| împuținare | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular | împuținare | împuținarea |
| plural | împuținări | împuținările | |
| genitiv-dativ | singular | împuținări | împuținării |
| plural | împuținări | împuținărilor | |