împrejmuíre f. Acțiunea de a împrejmui. Îngrăditură, gard. substantiv feminin împrejmuire
împrejmuíre s. f., g.-d. art. împrejmuírii; pl. împrejmuíri substantiv feminin împrejmuire
ÎMPREJMUÍRE, împrejmuiri, s. f. 1. Acțiunea de a împrejmui; împrejmuit1. 2. (Concr.) îngrăditură; gard. 3. (Înv.) împrejurime. – V. împrejmui. substantiv feminin împrejmuire
împrejmuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. împrejmuiésc, imperf. 3 sg. împrejmuiá; conj. prez. 3 să împrejmuiáscă verb tranzitiv împrejmui
ÎMPREJMUÍ, împrejmuiesc, vb. IV. Tranz. A pune, a așeza un gard, pietre etc. de jur-împrejurul unui loc pentru a-l delimita de rest; a îngrădi. ♦ Fig. A înconjura, a împresura. – În + preajmă + suf. -ui. verb tranzitiv împrejmui
împrejmuĭésc v. tr. (d. preajmă). Îngrădesc. – În Trans. și prejmuĭesc. verb tranzitiv împrejmuĭesc
| împrejmuire | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular | împrejmuire | împrejmuirea |
| plural | împrejmuiri | împrejmuirile | |
| genitiv-dativ | singular | împrejmuiri | împrejmuirii |
| plural | împrejmuiri | împrejmuirilor | |