ÎMPOTRIVÍT, -Ă, împotriviți, -te, adj. (Înv., rar) Opus, contrar. – V. împotrivi. adjectivîmpotrivit
!împotriví (a se ~) (-po-tri-) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se împotrivéște, imperf. 3 sg. se împotriveá; conj. prez. 3 să se împotriveáscă verbîmpotrivi
împotrivì v. a se pune împotrivă. verbîmpotrivì
ÎMPOTRIVÍ, împotrivesc, vb. IV. Refl. A nu fi de acord, a sta, a fi, a se pune împotrivă; a se opune. – Din împotrivă. verbîmpotrivi
împotrivésc v. tr. (d. potrivă). Opun. V. refl. Mă opun, rezist. – Vechĭ mă protivesc: Dumnezeŭ trufașilor protivește-se (Ps. S. 173, 5). verbîmpotrivesc
împotrivit | masculin | feminin | |||
nearticulat | articulat | nearticulat | articulat | ||
nominativ-acuzativ | singular | împotrivit | împotrivitul | împotrivită | împotrivita |
plural | împotriviți | împotriviții | împotrivite | împotrivitele | |
genitiv-dativ | singular | împotrivit | împotrivitului | împotrivite | împotrivitei |
plural | împotriviți | împotriviților | împotrivite | împotrivitelor |