împotrivíre f. Opozițiune, rezistență. substantiv feminin împotrivire
împotrivíre (-po-tri-) s. f., g.-d. art. împotrivírii; pl. împotrivíri substantiv feminin împotrivire
împotrivire f. opozițiune, rezistență. substantiv feminin împotrivire
ÎMPOTRIVÍRE, împotriviri, s. f. Acțiunea de a se împotrivi și rezultatul ei; opoziție, rezistență, opunere, împotriveală. – V. împotrivi. substantiv feminin împotrivire
!împotriví (a se ~) (-po-tri-) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se împotrivéște, imperf. 3 sg. se împotriveá; conj. prez. 3 să se împotriveáscă verb împotrivi
împotrivì v. a se pune împotrivă. verb împotrivì
ÎMPOTRIVÍ, împotrivesc, vb. IV. Refl. A nu fi de acord, a sta, a fi, a se pune împotrivă; a se opune. – Din împotrivă. verb împotrivi
împotrivésc v. tr. (d. potrivă). Opun. V. refl. Mă opun, rezist. – Vechĭ mă protivesc: Dumnezeŭ trufașilor protivește-se (Ps. S. 173, 5). verb împotrivesc
| împotrivire | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular | împotrivire | împotrivirea |
| plural | împotriviri | împotrivirile | |
| genitiv-dativ | singular | împotriviri | împotrivirii |
| plural | împotriviri | împotrivirilor | |