ÎMPLETECÍT, -Ă adj. v. împleticit. adjectivîmpletecit
împletecì v. 1. a încurca rău; 2. a se împiedeca de ceva, a șovăi. [Frecventativ din împletì]. verb tranzitivîmpletecì
ÎMPLETECÍ vb. IV. v. împletici. verb tranzitivîmpleteci
împleticésc (est), -ecésc (vest) și -ucésc (Bucov.) v. tr. (d. împletesc cu term. din încolăcesc). Rar. Împreun (de ex., mînile [!]). Încurc, încîlcesc (de ex., vorbele). Ob. V. refl. Mă´ncurc, mă´mpedic: m´am împleticit în mărăcinĭ și am căzut. Fig. S´a împleticit în vorbă, i s´aŭ împleticit picĭoarele și vorbele de beție. verb tranzitivîmpleticesc
împletecit | masculin | feminin | |||
nearticulat | articulat | nearticulat | articulat | ||
nominativ-acuzativ | singular | împletecit | împletecitul | împletecită | împletecita |
plural | împleteciți | împleteciții | împletecite | împletecitele | |
genitiv-dativ | singular | împletecit | împletecitului | împletecite | împletecitei |
plural | împleteciți | împleteciților | împletecite | împletecitelor |