împletecì v. 1. a încurca rău; 2. a se împiedeca de ceva, a șovăi. [Frecventativ din împletì]. verb tranzitiv împletecì
ÎMPLETECÍ vb. IV. v. împletici. verb tranzitiv împleteci
împleticésc (est), -ecésc (vest) și -ucésc (Bucov.) v. tr. (d. împletesc cu term. din încolăcesc). Rar. Împreun (de ex., mînile [!]). Încurc, încîlcesc (de ex., vorbele). Ob. V. refl. Mă´ncurc, mă´mpedic: m´am împleticit în mărăcinĭ și am căzut. Fig. S´a împleticit în vorbă, i s´aŭ împleticit picĭoarele și vorbele de beție. verb tranzitiv împleticesc
| împletecire | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular | împletecire | împletecirea |
| plural | împleteciri | împletecirile | |
| genitiv-dativ | singular | împleteciri | împletecirii |
| plural | împleteciri | împletecirilor | |