împiláre s. f., g.-d. art. împilắrii; pl. împilắri substantiv feminin împilare
ÎMPILÁRE, împilări, s. f. Acțiunea de a împila; asuprire, oprimare. – V. împila. substantiv feminin împilare
împilá (împiléz, împilát), vb. – 1. A comprima, a presa, a zdrobi. – 2. A oprima, a asupri. – Var. împili, încila, închila. Probabil din lat. *impillāre ‹ pilāre, cf. pil, piuă (Cihac, I, 119; Tiktin; Pușcariu, RF, II, 66-71). După o părere mai puțin convingătoare, a lui Drăganu, Dacor., VI, 286-91, de la chilă › închila, cu modificare datorată hiperurbanismului. Pentru semantism, cf. fr. fouler, ngr. πιλέω. – Der. împilător, adj. (care oprimă). verb tranzitiv împila
împilá (a ~) vb., ind. prez. 3 împileáză verb tranzitiv împila
împilá v. a împovăra prea mult, a apăsa cu violență. [Lit. a bate sau călca în piuă: termen tehnic generalizat]. verb tranzitiv împila
ÎMPILÁ, împilez, vb. I. Tranz. A asupri, a oprima. – Et. nec. verb tranzitiv împila
împiléz v. tr. (d. pilă, forma pmt. a luĭ piŭă, adică „a pisa, a pisăgi”, ca lat. dare in pistrinum, a pisăgi. V. piŭă). Asupresc, oprim: a împila poporu. Vest. A împila un cal, a-l lega cu un picĭor de căpăstru, așa în cît [!] să nu poată fugi cînd e lăsat să pască. verb tranzitiv împilez
| împilare | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular | împilare | împilarea |
| plural | împilări | împilările | |
| genitiv-dativ | singular | împilări | împilării |
| plural | împilări | împilărilor | |