percĭunéz v. tr. (turc. perčin, acțiunea de a percĭuna). Est. Îndoĭ (ca să nu maĭ ĭasă) capătu unuĭ piron care a străpuns lemnu. – Și împ-. verb tranzitivpercĭunez
împerciunat | masculin | feminin | |||
nearticulat | articulat | nearticulat | articulat | ||
nominativ-acuzativ | singular | împerciunat | împerciunatul | împerciunată | împerciunata |
plural | împerciunați | împerciunații | împerciunate | împerciunatele | |
genitiv-dativ | singular | împerciunat | împerciunatului | împerciunate | împerciunatei |
plural | împerciunați | împerciunaților | împerciunate | împerciunatelor |