ÎMPĂRÁT, -Ă, împărați, -te, adj. v. ÎMPĂRA. – [DLRM, DAR] adjectivîmpărat
împărat, împărați s. m. (intl.) 1. șef. 2. om influent. adjectivîmpărat
împărát m. (din nom. latin imperátor). Suveranu unuĭ imperiŭ. – Și ump- (Mold. sud). adjectivîmpărat
împărát s. m., pl. împăráți adjectivîmpărat
împărat m. 1. suveranul unui imperiu; 2. pop. rege: un fecior de împărat, Solomon imparat. [Lat. IMPERATOR]. adjectivîmpărat
împărát (împăráți), s. m. – Suveran absolut al unui imperiu. – Mr. ampirat. La.t imperator (Pușcariu 785; Candrea-Dens., 824; REW 4305; DAR), cf. alb. mbret (Philippide, II, 644), prov. emperaire, it. imperadore, fr. empereur, sp. emperador. Der. de la nominativ, ca în alb., apare și în alte cazuri de nume de persoană, cf. băiat, drac, om. Der. împărăteasă, s. f. (soție de împărat; femeie care conduce un imperiu; nume de plante, Bryonia alba, Atropa Belladonna; la albine, matcă), cu suf. -easă, ca bucătăreasă, cărturăreasă (nu are nici o legătură cu lat. tîrzie imperatrissa, Densusianu, Hlr., 160); împărățel, s. m. (pasăre, aușel, Troglodytes parvulus), cf. numele său fr. roitelet, sp. reyezuelo; împărătesc, adj. (imperial); împărătește, adv. (ca împărații); împărăți, vb. (înv., a proclama pe cineva împărat; a domni); împărăție, s. f. (imperiu, în mod tradițional imperiul bizantin iar apoi cel turc); împărătiță, s. f. (împărăteasă, fată de împărat), cu suf. -iță; împărătuș, s. m. (aușel). adjectivîmpărat
ÎMPĂRÁT, împărați, s. m. Suveran (absolut) al unui imperiu. ♦ Fig. Stăpân, conducător. – Lat. imperator. adjectivîmpărat
Por-Impărat m. rege al Indiei, învins de Alexandru Macedon: fie măcar dela Por-împărat Al. [Personaj devenit popular prin mijlocirea Alexandriei]. adjectivporimpărat
Ler-împărát s. propriu m., g.-d. lui Ler-împărát adjectivler-împărat
bárba-împărátului (plantă) s. f. art., g.-d. art. bắrbii-împărátului adjectivbarbaîmpăratului
împărățí (a ~) (înv., pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. împărățésc, imperf. 3 sg. împărățeá; conj. prez. 3 să împărățeáscă verbîmpărăți
împărațì v. a domni; a guverna (vorbind de un impărat). verbîmpărațì
ÎMPĂRĂȚÍ, împărățesc, vb. IV. Intranz. (Înv. și pop.) A domni ca împărat. – Din împărat. verbîmpărăți
împărățésc v. intr. Domnesc ca împărat. verbîmpărățesc
ÎMPĂRÁ, împăréz, vb. I. Tranz. (Înv.) 1. A pune în țeapă. 2. A aduce ceva la cunoștința tuturor printr-un semn înfipt în vârful unui proțap. – Lat. impalare (< palare). verb tranzitivîmpăra
împăréz v. tr. (d. par 1). Vechĭ. Pun în par, străpung cu paru: bou a căzut într´un par și s´a împărat. Vestesc (punînd un semn îmtr´un par): a împăra satu. verb tranzitivîmpărez
împărăți | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)împărăți | împărățire | împărățit | împărățind | singular | plural | ||
împărățind | împărățiți | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | împărățesc | (să)împărățesc | împărățeam | împărății | împărățisem | |
a II-a (tu) | împărățești | (să)împărățești | împărățeai | împărățiși | împărățiseși | ||
a III-a (el, ea) | împărățește | (să)împărățeai | împărățea | împărăți | împărățise | ||
plural | I (noi) | împărățim | (să)împărățim | împărățeam | împărățirăm | împărățiserăm | |
a II-a (voi) | împărățiți | (să)împărățiți | împărățeați | împărățirăți | împărățiserăți | ||
a III-a (ei, ele) | împărățesc | (să)împărățească | împărățeau | împărățiră | împărățiseră |