ÎMBURGHEZÍ vb. IV. refl. A deveni burghez; a căpăta deprinderi de burghez. [Cf. it. imborghesire]. verbîmburghezi
!îmburghezí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se îmburghezéște, imperf. 3 sg. se îmburghezeá; conj. prez. 3 să se îmburghezeáscă verbîmburghezi
ÎMBURGHEZÍ, îmburghezesc, vb. IV. Refl. A deveni burghez; a căpăta deprinderi de burghez; a se burghezi. – În + burghez. verbîmburghezi
îmburghezi | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)îmburghezi | îmburghezire | îmburghezit | îmburghezind | singular | plural | ||
îmburghezind | îmburgheziți | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | îmburghezesc | (să)îmburghezesc | îmburghezeam | îmburghezii | îmburghezisem | |
a II-a (tu) | îmburghezești | (să)îmburghezești | îmburghezeai | îmburgheziși | îmburgheziseși | ||
a III-a (el, ea) | îmburghezește | (să)îmburghezeai | îmburghezea | îmburghezi | îmburghezise | ||
plural | I (noi) | îmburghezim | (să)îmburghezim | îmburghezeam | îmburghezirăm | îmburgheziserăm | |
a II-a (voi) | îmburgheziți | (să)îmburgheziți | îmburghezeați | îmburghezirăți | îmburgheziserăți | ||
a III-a (ei, ele) | îmburghezesc | (să)îmburghezească | îmburghezeau | îmburgheziră | îmburgheziseră |