îmbúrd, a -á v. intr. (ca și zburd). Ban. Trans. Răstorn. verb tranzitivîmburd
îmburdá (-déz, îmburdát), vb. – A trînti, a doborî. Origine necunoscută. De la bord „pietricică”, după Giuglea, Dacor., III, 595; din lat. *imburdāre ‹ burdus „catîr”, după Pușcariu, Dacor., III, 838 și DAR; din mag. borda „coastă”, după Drăganu, în DAR; din lat. abhorridus, după Skok, ZRPh., XLIII, 191, cf. REW 23; însă nici una din aceste explicații nu pare pertinentă. Pare a fi vorba mai curînd de un der. expresiv, de la burdu, interj. care apare numai în compuneri ca hurdu-burdu, hurduc-burduc, etc., ce exprimă ideea de hurducătură a unei căruțe, cf. hurduc. verb tranzitivîmburda
îmburdá, îmburd, vb. tranz. – A răsturna: „Când vântuțu' și-a sufla, / Vântu' casa a-mburda” (Bârlea 1924 II: 285). – Et. nec. (MDA). verb tranzitivîmburda
îmburdá (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 îmbúrdă verb tranzitivîmburda
îmburdare | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | îmburdare | îmburdarea |
plural | îmburdări | îmburdările | |
genitiv-dativ | singular | îmburdări | îmburdării |
plural | îmburdări | îmburdărilor |