îmbulzíre s. f., g.-d. art. îmbulzírii substantiv feminin îmbulzire
ÎMBULZÍRE s. f. Acțiunea de a (se) îmbulzi și rezultatul ei. – V. îmbulzi. substantiv feminin îmbulzire
îmbulzí, îmbulzesc, vb. tranz. – A se ghemui, a se înghesui, a se îngrămădi. – Din în- + bulz „cocoloș, bulgăre„. verb tranzitiv îmbulzi
îmbulzí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. îmbulzésc, imperf. 3 sg. îmbulzeá; conj. prez. 3 să îmbulzeáscă verb tranzitiv îmbulzi
îmbulzì v. 1. a strânge cu putere; 2. fig. a urmări d’aproape: ne tot îmbulzește cu cereri; 3. a se înghesui: gloatele se îmbulzea și da unele peste altele. ISP. [Derivat din bulz (de caș), termen ciobănesc cu sensul generalizat; primitiv: a străcura în saci bulzii de caș]. verb tranzitiv îmbulzì
ÎMBULZÍ, îmbulzesc, vb. IV. 1. Refl. A se îngrămădi în număr mare, a se înghesui în dezordine; a se buluci. 2. Tranz. A face pe cineva să stea înghesuit, a vârî pe cineva sau ceva într-un spațiu strâmt, neîncăpător, aglomerat; a înghesui. ♦ (Despre o mulțime) A înghesui pe cineva din toate părțile. ♦ Fig. A năpădi pe cineva cu stăruințele, cu insistențele. – În + bulz. verb tranzitiv îmbulzi
îmbulzésc v. tr. (d. bulz). Aglomerez, grămădesc. V. refl. Mă aglomerez, mă grămădesc. – Și bulzesc (Cost. 1, 264). verb tranzitiv îmbulzesc
| îmbulzire | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular | îmbulzire | îmbulzirea |
| plural | îmbulziri | îmbulzirile | |
| genitiv-dativ | singular | îmbulziri | îmbulzirii |
| plural | îmbulziri | îmbulzirilor | |