îmbucáre s. f., g.-d. art. îmbucắrii; pl. îmbucắri substantiv femininîmbucare
ÎMBUCÁRE, îmbucări, s. f. Acțiunea de a (se) îmbuca. ♦ (Concr.) Loc unde se îmbucă ceva. – V. îmbuca. substantiv femininîmbucare
ÎMBUCĂRÍ, îmbucăresc, vb. IV. (Reg.) 1. Tranz. A da de mâncare vitelor. 2. Refl. (Despre vite) A se hrăni, a se sătura. – Din îmbucare (< îmbuca). verb tranzitivîmbucări
îmbucări | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)îmbucări | îmbucărire | îmbucărit | îmbucărind | singular | plural | ||
îmbucărind | îmbucăriți | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | îmbucăresc | (să)îmbucăresc | îmbucăream | îmbucării | îmbucărisem | |
a II-a (tu) | îmbucărești | (să)îmbucărești | îmbucăreai | îmbucăriși | îmbucăriseși | ||
a III-a (el, ea) | îmbucărește | (să)îmbucăreai | îmbucărea | îmbucări | îmbucărise | ||
plural | I (noi) | îmbucărim | (să)îmbucărim | îmbucăream | îmbucărirăm | îmbucăriserăm | |
a II-a (voi) | îmbucăriți | (să)îmbucăriți | îmbucăreați | îmbucărirăți | îmbucăriserăți | ||
a III-a (ei, ele) | îmbucăresc | (să)îmbucărească | îmbucăreau | îmbucăriră | îmbucăriseră |