îmbrâncíre s. f., g.-d. art. îmbrâncírii; pl. îmbrâncíri substantiv femininîmbrâncire
ÎMBRÂNCÍRE, îmbrânciri, s. f. Acțiunea de a (se) îmbrânci și rezultatul ei. – V. îmbrânci. substantiv femininîmbrâncire
îmbrâncí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. îmbrâncésc, imperf. 3 sg. îmbrânceá; conj. prez. 3 să îmbrânceáscă verb tranzitivîmbrânci
îmbrâncì v. 1. a da brânci, a împinge afară; 2. fig. a excita: provocând dorințe, dulce le îmbrâncește BOL. verb tranzitivîmbrâncì
ÎMBRÂNCÍ, îmbrâncesc, vb. IV. Tranz. și refl. recipr. A (se) împinge cu violență, a(-și) da brânci; a (se) ghionti, a (se) brânci1. – În + brâncă. verb tranzitivîmbrânci
îmbrîncésc v. tr. (d. brîncă). Daŭ brîncĭ, împing afară orĭ în colo [!]: bețivu fu îmbrîncit. Fig. Îndemn, împing: inima-l îmbrîncea să se ducă. – Și brîncesc: c´o mînă e brîncit spre bară (VR. 1911, 8, 212). verb tranzitivîmbrîncesc
îmbrâncire | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | îmbrâncire | îmbrâncirea |
plural | îmbrânciri | îmbrâncirile | |
genitiv-dativ | singular | îmbrânciri | îmbrâncirii |
plural | îmbrânciri | îmbrâncirilor |