îmboldíre f. Acțiunea de a îmboldi. Fig. Impuls, stimul. substantiv feminin îmboldire
îmboldíre s. f., g.-d. art. îmboldírii; pl. îmboldíri substantiv feminin îmboldire
îmboldire f. 1. acțiunea de a îmboldi; 2. fig. îndemn, impulsiune. substantiv feminin îmboldire
ÎMBOLDÍRE, îmboldiri, s. f. Acțiunea de a (se) îmboldi și rezultatul ei; fig. îndemn, stimul, imbold. – V. îmboldi. substantiv feminin îmboldire
instigați(un)e f. îmboldire. substantiv feminin instigațiune
îmboldí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. îmboldésc, imperf. 3 sg. îmboldeá; conj. prez. 3 să îmboldeáscă verb tranzitiv îmboldi
îmboldì v. 1. a împinge vitele cu boldul; 2. fig. a îndemna, a excita: nevoia îmboldește lenea. verb tranzitiv îmboldì
ÎMBOLDÍ, îmboldesc, vb. IV. 1. Tranz. A împunge un animal cu prăjina, cu bățul, cu nuiaua sau, p. ext., a lovi un animal cu bățul, cu nuiaua pentru a-l îndemna la mers, la tras. 2. Tranz. Fig. A îndemna, a împinge pe cineva la o acțiune; a stimula. 3. Refl. recipr. și tranz. A (se) lovi cu coatele, a(-și) da ghionti sau brânci; a (se) îmbrânci. – În + bold. verb tranzitiv îmboldi
îmboldésc v. tr. (d. bold. V. ghĭont și înghĭoldesc. Cp. cu stimulez). Împing cu boldu (beldia, varga). Fig. Îndemn, stimulez: l-am îmboldit să se ducă. verb tranzitiv îmboldesc
| îmboldire | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular | îmboldire | îmboldirea |
| plural | îmboldiri | îmboldirile | |
| genitiv-dativ | singular | îmboldiri | îmboldirii |
| plural | îmboldiri | îmboldirilor | |