îmbelșugá (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 îmbelșugheáză verb tranzitivîmbelșuga
ÎMBELȘUGÁ, îmbelșughez, vb. I. Tranz. (Rar) A face pământul să rodească, să devină îmbelșugat. – În + belșug. verb tranzitivîmbelșuga
îmbelșuga | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)îmbelșuga | îmbelșugare | îmbelșugat | îmbelșugând | singular | plural | ||
îmbelșugând | îmbelșugați | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | îmbelșughez | (să)îmbelșughez | îmbelșugam | îmbelșugai | îmbelșugasem | |
a II-a (tu) | îmbelșughezi | (să)îmbelșughezi | îmbelșugai | îmbelșugași | îmbelșugaseși | ||
a III-a (el, ea) | îmbelșughează | (să)îmbelșugai | îmbelșuga | îmbelșugă | îmbelșugase | ||
plural | I (noi) | îmbelșugăm | (să)îmbelșugăm | îmbelșugam | îmbelșugarăm | îmbelșugaserăm | |
a II-a (voi) | îmbelșugați | (să)îmbelșugați | îmbelșugați | îmbelșugarăți | îmbelșugaserăți | ||
a III-a (ei, ele) | îmbelșughează | (să)îmbelșugheze | îmbelșugau | îmbelșugară | îmbelșugaseră |