țîmp definitie

credit rapid online ifn

timp1 (fază) s. m., pl. timpi substantiv masculintimp

timp2 (categorie filosofică, stare a atmosferei) s. n. substantiv masculintimp

credit rapid online ifn

timp3 (interval, categorie gramaticală) s. n., pl. tímpuri substantiv masculintimp

timp n., pl. urĭ (lat. tĕmpus, timp, rudă cu vgr. témno, taĭ, despart; it. pg. tempo, pv. tems, fr. temps, sp. tiempo. V. templu și tom). Vreme, durată: cu ceasurile, zilele și aniĭ se măsoară trecerea timpuluĭ. Vreme, secul, epocă determinată: în timpu luĭ Ștefan cel Mare, în timpurile moderne, ce timpurĭ ! Epoca actuală saŭ de care se vorbește: moda timpuluĭ. Sezon, anotimp: timpu florilor. Vreme, moment, ocaziune: sosit la bun timp, a profita de timp. Moment fixat: se apropie timpu. Răgaz: nu-mĭ dădea timp să vorbesc. Vreme, stare atmosferică: timp ploĭos. Mișcare: pușca asta se încarcă în treĭ timpurĭ (și timpĭ). Gram. Forma pe care șĭ-o ĭa verbu ca să arăte [!] trecutu, prezentu saŭ viitoru: am fost, sînt, voĭ fi. Muz. (it. tempo). Diviziune a măsuriĭ: valsu e un dans în treĭ timpurĭ. În noaptea timpurilor, în timpurĭ imemoriale, străvechĭ. A omorî timpu (fr. tuer le temps), a perde [!] timpu cu nimicurĭ ca să-țĭ treacă de urît. A perde timpu, 1. a nu lucra, 2. a scăpa ocaziunea. A perde timpu cu, a întrebuința timpu: a perde timpu cu studiu. A cîștiga timp, a te maĭ depărta de momentu deciziv [!]. A repara timpu perdut, a compensa perderea timpuluĭ pintr´o [!] muncă maĭ intensă. La timp, cînd trebuĭe. Din timp, devreme: a te aproviziona din timp. În acelașĭ timp, tot odată. Din timp în timp, din cînd în cînd. În ainte de timp [!], prea devreme, prematur. Cu timpu, încet-încet: boala se vindecă cu timpu. – În Trans. și tîmp. – Și masc. timpĭ într´un doc. muntenesc din 1651. substantiv masculintimp

țimp (-pi), s. m. – (Banat) Coapsă. – Var. țîmp. Mag. comb (Candrea). substantiv masculințimp

în timp ce loc. conjcț. substantiv masculinîntimpce

între timp loc. adv. substantiv masculinîntretimp

timp (timpuri), s. n. – Vreme. – Megl. timp. Lat. tempŭs (Pușcariu 1729; REW 8634), cf. it., port. tempo, prov., fr., cat. temps, sp. tiempo.Der. timpuriu, adj. (prematur), mr. timburiu, probabil, din pl. timpuri, ca fumuriu de la fum (după Densusianu, Hlr., 163; Pușcariu 1732 și REW 8632, de la un lat. temporῑvus, cf. mil. temporiv, ven. gen. temporivo); (i)estimp, adv. (anul acesta); pretimpuriu, adj. (prematur). Der. neol. (din fr.) temporal, adj.; temporar, adj.; temporiza, vb.; contemporan, adj.; contratimp, s. n.; extemporal, adj.Cf. răstimp. substantiv neutrutimp

timp n. 1. vreme, durată ce poate fi măsurată: timpul trece; 2. epocă determinată, durată limitată: timpuri fabuloase, a albit înainte de timp; 3. ocaziune potrivită: nu e timp de a...; 4. răgaz: a cere timp; 5. vreme, starea atmosferei: timp urît; 6. Muz. fiecare diviziune a măsurei; 7. Gram. formă ce iea verbul spre a indica epoca: timpurile principale sunt prezentul, trecutul și viitorul. [Lat. TEMPUS]. substantiv neutrutimp

TIMP, (II, V) timpuri, s. n., (III) s. n., (IV) timpi, s. m. I. S. n. Mediu omogen și nedefinit, analog spațiului, în care ne apare succesiunea ireversibilă a fenomenelor. II. S. n. și (înv.) m. 1. Durată, perioadă, măsurată în ore, zile etc., care corespunde desfășurării unei acțiuni, unui fenomen, unui eveniment; scurgere succesivă de momente; interval, răstimp, răgaz. ◊ Loc. conj. Cât timp... = în toată perioada în care... ◊ Loc. adv. De la un timp sau (rar) dintr-un timp = începând de la un moment dat. Cu timpul = cu încetul, treptat, pe măsură ce trece vremea. La (sau din) timp = la momentul potrivit; până nu este prea târziu. Din timp în timp = la intervale (mai mari sau mai mici) de timp; din când în când, uneori, câteodată. (În) tot timpul = mereu, întruna. În același timp = simultan; de asemenea. ◊ Expr. E timpul (să...) = a venit momentul (să...). (Toate) la timpul lor = (toate) la momentul potrivit. A fi (sau a sosi) timpul cuiva = a sosi pentru cineva momentul potrivit (și așteptat). ♦ (înv.) Anotimp. 2. Perioadă determinată istoric; epocă. ◊ Expr. Pe timpuri = demult, odinioară. ♦ (La pl.) împrejurări. III. S. n. Stare a atmosferei într-o regiune, pe o perioadă dată, determinată de ansamblul factorilor meteorologici. IV. S. m. și (rar) n. Fiecare dintre fazele sau momentele unei mișcări, ale unei operații, ale unui fenomen, ale unei acțiuni etc. ♦ Fiecare dintre fazele ciclului termodinamic al unei mașini termice cu piston, care corespunde unei curse complete a acestuia. Motor în patru timpi. ♦ (Muz.) Fiecare dintre fazele egale care alcătuiesc o măsură; bătaie. V. S. n. Categorie gramaticală specifică verbului, cu ajutorul căreia se exprimă raportul dintre momentul vorbirii, un moment de referință și momentul în care se petrece acțiunea sau în care este adevărată o anumită stare de lucruri. ♦ Fiecare dintre formele flexionare ale verbului, prin care se exprimă categoria gramaticală a timpului (V). [Pl. și: (rar, IV) timpuri, s. n. (înv., II) timpi, s. m.] – Lat. tempus, -oris. substantiv neutrutimp

timp n., pl. urĭ (lat. tĕmpus, timp, rudă cu vgr. témno, taĭ, despart; it. pg. tempo, pv. tems, fr. temps, sp. tiempo. V. templu și tom). Vreme, durată: cu ceasurile, zilele și aniĭ se măsoară trecerea timpuluĭ. Vreme, secul, epocă determinată: în timpu luĭ Ștefan cel Mare, în timpurile moderne, ce timpurĭ ! Epoca actuală saŭ de care se vorbește: moda timpuluĭ. Sezon, anotimp: timpu florilor. Vreme, moment, ocaziune: sosit la bun timp, a profita de timp. Moment fixat: se apropie timpu. Răgaz: nu-mĭ dădea timp să vorbesc. Vreme, stare atmosferică: timp ploĭos. Mișcare: pușca asta se încarcă în treĭ timpurĭ (și timpĭ). Gram. Forma pe care șĭ-o ĭa verbu ca să arăte [!] trecutu, prezentu saŭ viitoru: am fost, sînt, voĭ fi. Muz. (it. tempo). Diviziune a măsuriĭ: valsu e un dans în treĭ timpurĭ. În noaptea timpurilor, în timpurĭ imemoriale, străvechĭ. A omorî timpu (fr. tuer le temps), a perde [!] timpu cu nimicurĭ ca să-țĭ treacă de urît. A perde timpu, 1. a nu lucra, 2. a scăpa ocaziunea. A perde timpu cu, a întrebuința timpu: a perde timpu cu studiu. A cîștiga timp, a te maĭ depărta de momentu deciziv [!]. A repara timpu perdut, a compensa perderea timpuluĭ pintr´o [!] muncă maĭ intensă. La timp, cînd trebuĭe. Din timp, devreme: a te aproviziona din timp. În acelașĭ timp, tot odată. Din timp în timp, din cînd în cînd. În ainte de timp [!], prea devreme, prematur. Cu timpu, încet-încet: boala se vindecă cu timpu. – În Trans. și tîmp. – Și masc. timpĭ într´un doc. muntenesc din 1651. substantiv neutrutimp

timp mort expr. 1. timp în care nu se întâmplă nimic. 2. timp în care cineva nu acționează. substantiv neutrutimpmort

a trage de timp expr. (în sport) a încerca menținerea scorului printr-un joc pasiv. substantiv neutruatragedetimp

a-și omorî plictiseala / timpul / vremea expr. a-și ocupa timpul cu lucruri lipsite de importanță. substantiv neutruașiomorîplictiseala

țîmp n., pl. urĭ (ung. comb). Ban. But, cĭozvîrtă. temporarțîmp

1) tîmp n. V. timp. temporartîmp

2) tîmp, -ă adj. (vsl. tompŭ, tocit; sîrb. tup, rus. tupóĭ, tocit, idiot). Tîmpit. Adv. În mod tîmpit. temporartîmp

timp n., pl. urĭ (lat. tĕmpus, timp, rudă cu vgr. témno, taĭ, despart; it. pg. tempo, pv. tems, fr. temps, sp. tiempo. V. templu și tom). Vreme, durată: cu ceasurile, zilele și aniĭ se măsoară trecerea timpuluĭ. Vreme, secul, epocă determinată: în timpu luĭ Ștefan cel Mare, în timpurile moderne, ce timpurĭ ! Epoca actuală saŭ de care se vorbește: moda timpuluĭ. Sezon, anotimp: timpu florilor. Vreme, moment, ocaziune: sosit la bun timp, a profita de timp. Moment fixat: se apropie timpu. Răgaz: nu-mĭ dădea timp să vorbesc. Vreme, stare atmosferică: timp ploĭos. Mișcare: pușca asta se încarcă în treĭ timpurĭ (și timpĭ). Gram. Forma pe care șĭ-o ĭa verbu ca să arăte [!] trecutu, prezentu saŭ viitoru: am fost, sînt, voĭ fi. Muz. (it. tempo). Diviziune a măsuriĭ: valsu e un dans în treĭ timpurĭ. În noaptea timpurilor, în timpurĭ imemoriale, străvechĭ. A omorî timpu (fr. tuer le temps), a perde [!] timpu cu nimicurĭ ca să-țĭ treacă de urît. A perde timpu, 1. a nu lucra, 2. a scăpa ocaziunea. A perde timpu cu, a întrebuința timpu: a perde timpu cu studiu. A cîștiga timp, a te maĭ depărta de momentu deciziv [!]. A repara timpu perdut, a compensa perderea timpuluĭ pintr´o [!] muncă maĭ intensă. La timp, cînd trebuĭe. Din timp, devreme: a te aproviziona din timp. În acelașĭ timp, tot odată. Din timp în timp, din cînd în cînd. În ainte de timp [!], prea devreme, prematur. Cu timpu, încet-încet: boala se vindecă cu timpu. – În Trans. și tîmp. – Și masc. timpĭ într´un doc. muntenesc din 1651. temporartimp

Sinonime,declinări si rime ale cuvantuluițîmp

Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z