țuicar, țuicari s. m. v. țuicangiu substantiv masculințuicar
!țuicărí (a se ~) (fam.) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă țuicărésc, imperf. 3 sg. se țuicăreá; conj. prez. 3 să se țuicăreáscă verbțuicări
ȚUICĂRÍ, țuicăresc, vb. IV. Refl. (Fam.) A bea țuică, a se cinsti cu țuică; a se țuicui. – Țuică + suf. -ări. verbțuicări
țuicări | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)țuicări | țuicărire | țuicărit | țuicărind | singular | plural | ||
țuicărind | țuicăriți | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | țuicăresc | (să)țuicăresc | țuicăream | țuicării | țuicărisem | |
a II-a (tu) | țuicărești | (să)țuicărești | țuicăreai | țuicăriși | țuicăriseși | ||
a III-a (el, ea) | țuicărește | (să)țuicăreai | țuicărea | țuicări | țuicărise | ||
plural | I (noi) | țuicărim | (să)țuicărim | țuicăream | țuicărirăm | țuicăriserăm | |
a II-a (voi) | țuicăriți | (să)țuicăriți | țuicăreați | țuicărirăți | țuicăriserăți | ||
a III-a (ei, ele) | țuicăresc | (să)țuicărească | țuicăreau | țuicăriră | țuicăriseră |