țuicui, țuicuiesc v. r. a bea țuică verbțuicui
!țuicuí (a se ~) (fam.) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă țuicuiésc, imperf. 3 sg. se țuicuiá; conj. prez. 3 să se țuicuiáscă verbțuicui
ȚUICUÍ, țuicuiesc, vb. IV. Refl. (Fam.) A se țuicări. – Țuică + suf. -ui. verbțuicui
țuicuire | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | țuicuire | țuicuirea |
plural | țuicuiri | țuicuirile | |
genitiv-dativ | singular | țuicuiri | țuicuirii |
plural | țuicuiri | țuicuirilor |