învî́ng, V. înving. temporarînvîng
învíng, -vins, a -vínge v. tr. (lat. vĭncĕre, victum, it. vincere, fr. vaincre, pv. vencer, cat. sp. pg. vencer. V. pre-venc, con-ving, in-vincibil). Biruĭesc, dovedesc, înfrîng, covîrșesc pin [!] puterea fizică: Trăian ĭ-a învins pe Dacĭ în războĭ. Rămîn deasupra, întrec: a-ĭ învinge pe rivalĭ. Domin, înfrînez: a învinge durerile, mînia, pasiunile. – Vechĭ venc, vinc, vînc, ving, vîng; învenc, învinc (și -cesc), învîng. Part. -vîncut, -vencít. Perf. -vincúĭ. La Cant. și vinc, a vinci. temporarînving
învíng, -vins, a -vínge v. tr. (lat. vĭncĕre, victum, it. vincere, fr. vaincre, pv. vencer, cat. sp. pg. vencer. V. pre-venc, con-ving, in-vincibil). Biruĭesc, dovedesc, înfrîng, covîrșesc pin [!] puterea fizică: Trăian ĭ-a învins pe Dacĭ în războĭ. Rămîn deasupra, întrec: a-ĭ învinge pe rivalĭ. Domin, înfrînez: a învinge durerile, mînia, pasiunile. – Vechĭ venc, vinc, vînc, ving, vîng; învenc, învinc (și -cesc), învîng. Part. -vîncut, -vencít. Perf. -vincúĭ. La Cant. și vinc, a vinci. verb tranzitivînving
învínge (învíng, învíns), vb. – 1. A înfrînge, a birui. – 2. A domina, a stăpîni, a supune. – 3. A trece peste, a depăși. – Var. (în)vince, (în)vence, (în)vinci, toate înv. Mr. azvingu, asvimșu, azvingere; megl. (an)ving, (an)vinș. Lat. vĭncĕre (Pușcariu 901; Tiktin; REW 9338; DAR); cf. it. vincere, prov., cat., sp., port. vencer, fr. vaincre. Schimbarea c › g se datorează analogiei cu vb. aceleiași conjug. (stinge, linge, încinge) al căror part. coincid cu cele de la învince (învins, ca stins, lins, încins). Der. învins (var. învîncut), adj. (biruit; eșuat); neînvins, adj. (invincibil); învingător, adj. (care învinge); învincătură, s. f. (înv., victorie); (în)vinceală, s. f. (înv., victorie). Cf. previnge. verb tranzitivînvinge
învínge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. învíng, 1 pl. învíngem, perf. s. 1 sg. învinséi, 1 pl. învínserăm; part. învíns verb tranzitivînvinge
învinge v. a covârși cu putere (fizică sau morală): 1. a repurta o victorie: a învinge pe dușman; 2. a rămânea deasupra, a întrece; 3. a domina: a-și învinge mânia, pasiunile. [Lat. VINCERE]. verb tranzitivînvinge
ÎNVÍNGE, învíng, vb. III. Tranz. și intranz. 1. Tranz. A birui, a înfrânge, un adversar (în război); a triumfa, a doborî. ♦ A câștiga o întrecere sportivă, a ieși învingător într-o competiție. 2. A stăpâni, a înfrâna, a domina o dorință, o pasiune, o slăbiciune etc. ♦ A înlătura greutăți, obstacole; a doborî, a birui. 3. Intranz. A reuși să ducă ceva la bun sfârșit; a o scoate la capăt; a răzbi. – În + vince (înv. „a învinge” < lat.). verb tranzitivînvinge
învinge | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)învinge | învingere | învins | învingând | singular | plural | ||
învingând | învingeți | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | înving | (să)înving | învingeam | învinsei | învinsesem | |
a II-a (tu) | învingi | (să)învingi | învingeai | învinseși | învinseseși | ||
a III-a (el, ea) | învinge | (să)învingeai | învingea | învinse | învinsese | ||
plural | I (noi) | învingem | (să)învingem | învingeam | învinserăm | învinseserăm | |
a II-a (voi) | învingeți | (să)învingeți | învingeați | învinserăți | învinseserăți | ||
a III-a (ei, ele) | înving | (să)învingă | învingeau | învinseră | învinseseră |