înlănțui definitie

înlănțuí (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. înlắnțui, 3 înlắnțuie, imperf. 3 sg. înlănțuiá; conj. prez. 1 și 2 sg. să înlắnțui, 3 să înlắnțuie verb tranzitivînlănțui

înlănțuì v. 1. a lega cu un lanț; 2. (poetic) a coprinde: înlănțuindu-mi gâtul cu brațe de zăpadă EM.; 3. a subjuga, a captiva: a înlănțui inimile; 4. fig. a împreuna logiceșțe, a coordina: a-și înlănțui ideile. verb tranzitivînlănțuì

ÎNLĂNȚUÍ, înlắnțui, vb. IV. Tranz. 1. A pune, a lega în lanțuri; a încătușa. 2. A cuprinde pe cineva (cu brațele). 3. Fig. A captiva, a subjuga, a încânta, a fermeca. 4. A așeza în rând, a lega unul de altul, a coordona, a împreuna (în mod logic). ♦ Refl. A urma unul după altul (în șir neîntrerupt). [Prez. ind. și: înlănțuiesc] – În + lanț + suf. -ui (după fr. enchaîner). verb tranzitivînlănțui

înlănțuĭésc v. tr. (d. lanț). Leg cu lanțu, încătușez. Fig. Cuprind, apuc: a înlănțui gîtu cuĭva cu brațele. Subjug, captivez: a înlănțui inimile. Coordonez, așez în regulă: a înlănțui bine ideile. V. refl. Mă leg: ideile se înlănțuĭesc bine. verb tranzitivînlănțuĭesc