înfăptuíre s. f., g.-d. art. înfăptuírii; pl. înfăptuíri substantiv femininînfăptuire
ÎNFĂPTUÍRE, înfăptuiri, s. f. Acțiunea de a înfăptui și rezultatul ei; realizare, îndeplinire; (concr.) operă realizată. – V. înfăptui. substantiv femininînfăptuire
înfăptuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înfăptuiésc, imperf. 3 sg. înfăptuiá; conj. prez. 3 să înfăptuiáscă verb tranzitivînfăptui
ÎNFĂPTUÍ, înfăptuiesc, vb. IV. Tranz. A aduce la îndeplinire; a realiza, a îndeplini. – În + făptui. verb tranzitivînfăptui
*înfăptuĭésc v. tr. (în și fapt). Lit. Rar. Realizez, împlinesc. verb tranzitivînfăptuĭesc
înfăptuire | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | înfăptuire | înfăptuirea |
plural | înfăptuiri | înfăptuirile | |
genitiv-dativ | singular | înfăptuiri | înfăptuirii |
plural | înfăptuiri | înfăptuirilor |