!înfumurá (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 se înfumureáză verbînfumura
înfumurà v. 1. a băga fumuri de mândrie în capul cuiva; 2. a se crede mai mult decât ceea ce este. verbînfumurà
ÎNFUMURÁ, înfumurez, vb. I. Refl. A se comporta cu îngâmfare, a-și da aere, a se îngâmfa, a se infatua. – În + fumuri (pl. lui fum). verbînfumura
înfumuréz v. tr. (d. fumurĭ, pl. d. fum). Umplu de fumurĭ, de fudulie. V. refl. Mă umplu de vanitate. verbînfumurez
înfumura | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)înfumura | înfumurare | înfumurat | înfumurând | singular | plural | ||
înfumurând | înfumurați | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | înfumurez | (să)înfumurez | înfumuram | înfumurai | înfumurasem | |
a II-a (tu) | înfumurezi | (să)înfumurezi | înfumurai | înfumurași | înfumuraseși | ||
a III-a (el, ea) | înfumurează | (să)înfumurai | înfumura | înfumură | înfumurase | ||
plural | I (noi) | înfumurăm | (să)înfumurăm | înfumuram | înfumurarăm | înfumuraserăm | |
a II-a (voi) | înfumurați | (să)înfumurați | înfumurați | înfumurarăți | înfumuraserăți | ||
a III-a (ei, ele) | înfumurează | (să)înfumureze | înfumurau | înfumurară | înfumuraseră |