zburătúră (pop.) s. f., g.-d. art. zburătúrii; pl. zburătúri substantiv femininzburătură
ZBURĂTÚRĂ, zburături, s. f. 1. Bucată scurtă de lemn cu care se aruncă într-un pom sau după o pasăre; scurtătură. ♦ Așchie, țandără. ♦ (Înv.) Sfărâmătură de plumb sau de fier cu care se încărcau armele de foc. 2. Mișcare de aruncare; distanță până la care ajunge un lucru aruncat. Departe, ca la o zburătură de praștie. – Din zbura + suf. -(ă)tură. substantiv femininzburătură
zburătúră f., pl. ĭ (d. a zbura, a sări în aer, a se face țandărĭ). Bucată, frîntură (de lemn): aruncă c´o zburătură în cĭorĭ. Sfărîmătură de metal (de schijă): o pușcă încărcată cu zburăturĭ (V. mitraliĭ). Pl. Caĭele de boĭ (nord). substantiv femininzburătură
sburătură f. bucată de lemn, de piatră, de plumb: îl pocni cu o sburătură. substantiv femininsburătură
ZBURĂTÚRĂ, zburături, s. f. (Pop.) 1. Bucată scurtă de lemn cu care se aruncă într-un pom sau după o pasăre; scurtătură. ♦ Așchie, țandără. ♦ (înv.) Sfărâmătură de plumb sau de fier cu care se încărcau armele de foc. 2. Mișcare de aruncare; distanță până la care ajunge un lucru aruncat. Departe ca la o zburătură de praștie. – Zbura + suf. -ătură. substantiv femininzburătură
zburătură | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | zburătură | zburătura |
plural | zburături | zburăturile | |
genitiv-dativ | singular | zburături | zburăturii |
plural | zburături | zburăturilor |