viérs (-suri), s. n. – 1. Cuvînt. – 2. Cîntec, arie, melodie. – Var. vers, virș. Lat. vĕrsŭs (Pușcariu 1882; REW 9248), cf. alb. vierš; pentru semantism, cf. Bogrea, Dacor., III, 310. Este dubletul lui vers, s. n., din același cuvînt lat., neol., și al lui verș, s. n. (vers), în Trans., cu pronunțare mag. vers. – Der. versui, vb. (a versifica); versifica, vb., după fr. versifier; versificator, s. m.; versificați(un)e, s. f.; viersar (var. viersuitor), s. m. (cantor, cîntăreț). substantiv neutruviers
vĭers (vest) și vers (est) n., pl. urĭ (lat. vĕrsus, vers, rînd, cîntec de privighetoare, d. vértere, versum, a întoarce; it. pg. verso, pv. fr. vers, sp. vierso. V. vers 2). Poet. Melodie, cîntec: pasăre cu dulce vĭers. Fam. Iron. Glas: să nu-ĭ maĭ aud vĭersu ! substantiv neutruvĭers
viers n. pop. (și poetic) 1. glas: graiul ei dulce și viersul cu lipiciu ISP.; 2. melodic: de un viers cântat de mamă cu un glas armonios AL. [Lat. VERSUS]. substantiv neutruviers
VIERS, viersuri, s. n. (Pop.) 1. Melodie, cântec, arie. 2. Glas, voce; timbru al vocii. [Var.: (pop.) ghiers s. n.] – Lat. versus. substantiv neutruviers
viers substantiv neutru | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | viers | viersul |
plural | viersuri | viersurile | |
genitiv-dativ | singular | viers | viersului |
plural | viersuri | viersurilor |