www.ReduPedia.ro
Definitie urmă - ce inseamna urmă - Dex Online

urmă definitie

p’ormă adv. pe urmă, apoi, după aceea. substantiv feminin p

úrmă f., pl. e (d. urmez, ca și mrom. ulmă, urmă, it. log. orma, urmă, Brescia üzma, miros, Bérgamo uzma, putoare, sp. husma, husmo, urmă. V. urmez). Întipărire lăsată pe pămînt de un picĭor, de o roată: urma căruțeĭ. Suită, ceată: Cĭubăr și urma sa (Al.). Impresiune, amintire: nicĭ o urmă din cele învățate nu ĭ-a maĭ rămas în cap. Pl. Rămășițe, resturĭ: urmele uneĭ crime, uneĭ civilizațiunĭ. Cel din urmă, ultimu, care e după toțĭ: cel din urmă pas, cel din urmă franc. În urmă, 1. apoĭ, după, pe urmă: în urmă a cedat; 2. după, din pricina: a murit în urma uneĭ boale. La urma urmeĭ, în cele din urmă, în ultimu moment, ca ultimă concluziune, ca ultim fapt: la urma urmeĭ, e maĭ bine așa. În cele din urmă, s´a supus. Pe urmă (maĭ rar în urmă): a mîncat, pe urmă s´a culcat. A călca pe urmele cuĭva, a-ĭ urma exemplele. A da de urma cuĭva, a-ĭ da de urmă, a descoperi pe unde a trecut saŭ pe unde se află. A lua cuĭva urma, a-ĭ descoperi urma și a-l urmări. A trimete la urma luĭ (un vagabond), a-l trimete [!] la locu originar. A rămînea în urmă, a fi întrecut de alțiĭ, a fi înapoĭat: un popor rămas în urmă. Urma alege, sfîrșitu arată rezultatu. substantiv feminin urmă

ÚRMĂ, urme, s. f. 1. Semn concret lăsat de cineva sau de ceva pe locul unde a trecut, a stat etc. ◊ Loc. prep. Pe urma sau pe urmele cuiva (sau a ceva) = pe unde a fost, a existat, a trecut cineva (sau ceva). (De) pe urma... = din cauza, ca urmare a..., drept consecință a... ◊ Loc. vb. A fi pe urma (sau pe urmele) cuiva = a urmări, ◊ Expr. A merge (sau a călca) pe urmele cuiva = a avea calitățile, defectele, apucăturile, comportarea (bună sau rea a) cuiva, a semăna cu cineva (în comportare); a imita pe cineva. A pierde (sau a nu mai ști, a nu mai da de) urma (sau urmele) cuiva = a nu mai ști nimic despre cineva. Nici urmă sau fără urmă (de)... = deloc, niciun pic. A da de (sau a găsi) urma (sau urmele) cuiva = a obține unele date cu privire la o persoană pe care o caută. 2. Punct sau stadiu final; sfârșit. ◊ Loc. adj. Din (sau de pe) urmă = a) de la sfârșit, ultim; b) precedent. Din urmă = a) din spate, dindărăt; b) de la locul unde a rămas. ◊ Loc. adv. În urmă = a) în spate, îndărăt; b) mai târziu, apoi; c) mai de mult. Pe urmă = mai târziu, ulterior. (Până) la urmă = la sfârșit de tot. În cele din (sau de pe) urmă = la sfârșitul unui șir, unei succesiuni; în sfârșit. ◊ Loc. prep. În urma... = a) în spatele, după..., la sfârșitul...; b) drept urmare, datorită... De pe urma... = după moartea cuiva, drept moștenire de la cineva. ◊ Expr. A rămâne în urmă = a se lăsa întrecut de alții pe drum sau în activitate, în muncă. A fi (sau a merge, a rămâne) în urmă = (despre ceas) a merge mai încet, arătând o oră mai mică decât cea oficială. La urma urmei (sau urmelor) = în cele din urmă; în definitiv; în concluzie. ♦ (înv.) Urmare, consecință, rezultat. 3. (Mat.) Punct în care o dreaptă intersectează o anumită suprafață. ♦ Dreaptă de-a lungul căreia o suprafață intersectează altă suprafață. 4. (Mai ales la pl.) Rămășițe, vestigii. 5. Cantitate foarte mică, abia perceptibilă, din ceva. – Lat. *orma. substantiv feminin urmă

úrmă (-me), s. f.1. Dîră, semn. – 2. Călcătură. – 3. Vestigiu, amprentă. – 4. Puncte, măsură a piciorului și a încălțămintei. – 5. Loc de obîrșie. – 6. Rezultat, consecință. – În urmă, în spate, apoi; la urmă, la sfîrșit, la sfîrșit de tot; pe urmă, apoi, mai tîrziu. – Mr., megl. urmă. Origine incertă. Coincidența cu it. orma și cu alb. gyurmë arată că-i vorba de un cuvînt vechi. Ar putea fi gr. ỏρμή, care apare cu sensul de „impuls”, dar care ar fi putut însemna și „impresie”, ca ỏρμάω „a presa, a exercita o presiune” (Cihac, II, 721; Schuchardt, ZRPh., XX, 252; cf. Pușcariu 1835, și împotrivă Meyer 142). După Diculescu, Elementele, 463, dintr-o formă ionică ỏὐρμή. Altă explicație, care se menționează mai des, din gr. ỏσμή „miros” (Diez, I, 296; Densusianu, Hlr., 201; Roesler 577; Tiktin; Philippide, II, 740; REW 6112; Rohlfs, EWUG, 1557; Rosetti, II, 69), este mai greu de admis (cf. rezultatele fonetice și semantice semnalate mai inainte față de ven. usmar, v. fr. osmer, sp. husmear, port. husmar), cf. adulmeca. În realitate, toate rezultatele cu r se bazează în mod clar pe sensul de „călcătură vizibilă”, în timp ce der. cu s indică ideea de „miros”, în așa fel încît diferența fonetică ar putea indica desigur o diversitate de origini. Der. urma, vb. (a veni după; a continua; a rezulta, a proveni; a frecventa, a studia; a succede); urmărelnic (var. urmăretic), adj. (se zice despre oile care rămîn în urmă mereu); urmări, vb. (a merge pe urmele cuiva, a goni, a fugi după; a observa, a fixa, a reclama, a chema în justiție), cu sensurile fr. poursuivre; urmăritor, s. m. (persoană care urmărește); urmaș, s. m. (descendent, progenitură; moștenitor al tronului); urmatic, adj. (Olt., care e cel mai tînăr dinte frați); următor, adj. (care urmează); urmi, vb. (a moșteni), înv. – Din rom. provin rut. urma (Candrea, Elemente, 400), și poate, rut. húrma, húrba „buluc, în grabă”, pol. hurm „turmă” (cf. Berneker 378). substantiv feminin urmă

úrmă s. f., g.-d. art. úrmei; pl. úrme substantiv feminin urmă

urmă f. 1. loc călcat cu piciorul (de om sau de animale): urmă de vânat; a da de urmă, a descoperi; a călca pe urmele cuiva, a urma exemplul său; 2. semn în pământ ce lasă carul: urme de roate; 3. fig. impresiune ce obiectele fac minții sau memoriei; 4. pl. rămășițe de monumente: urmele unei vechi civilizatiuni; 5.. fig. rezultat, sfârșit: urma alege, a rămas la urmă; la urma urmei, în cele din urmă; pe urmă, după aceea; cel din urmă, ultim: 6. consecvență, cauză finală: a murit în urma unei boale; în urmă, înapoi: a rămas în urmă. [Lat. vulg. ORMA (= VESTIGIUM)]. substantiv feminin urmă

*în úrmă- loc. prep. (ĭ) substantiv feminin înurmă

pe úrmă loc. adv. substantiv feminin peurmă

a trimite pe cineva la urmă expr. (intl.) 1. a da pe cineva pe mâna poliției. 2. a înjura pe cineva de mamă. substantiv feminin atrimitepecinevalaurmă

urmá (a ~) vb., ind. prez. 3 urmeáză verb tranzitiv urma

urmà v. (activ) 1. a merge sau a veni după (în spațiu): urmează-l; 2. a merge de-a lungul: a-și urma drumul; 3. a se deda la, a practica: a urma cariera armelor; 4. fig. a fi de părerea cuiva: a urma pe Aristotele; 5. a frecventa: a urma un curs de literatură; 6. a se conforma cu: a urma datinile unei țări; 7. a continua ceva început: a-și urma lectura; 8. (absolut) a continua să vorbească: urmează! ║ (neutru) 1. a veni după (în timp), a succeda: fiul său îi urmă pe tron; 2. a rezulta: de unde urmează... [V. urmă]. verb tranzitiv urmà

URMÁ, urmez, vb. I. 1. Tranz. și intranz. A merge în urma cuiva; p. ext. a pleca împreună cu cineva, a însoți. ♦ Tranz. A fi alături de cineva (într-o acțiune). 2. Tranz. A merge înainte pe un anumit traseu, pe un anumit drum. ♦ Tranz. și intranz. A respecta o anumită indicație primită, a se conduce după o idee, un principiu etc.; a urmări; a se conforma. 3. Tranz. și intranz. A frecventa o formă de învățământ. 4. Tranz. și intranz. A veni, în timp, după cineva sau ceva (luându-i locul); a succeda. ♦ Intranz. A succeda cuiva într-un post, într-o demnitate; a înlocui pe cineva. ♦ Intranz. A-și avea locul după cineva sau ceva într-o ierarhie. 5. Tranz. și intranz. A duce mai departe un lucru început; a continua. ♦ Spec. A continua vorba începută, textul început; a spune sau a scrie mai departe. 6. Intranz. A avea loc, a se produce, a se îndeplini (după...). ♦ A rezulta, a însemna. 7. Tranz. (Cu valoare de semiauxiliar) A trebui, a fi nevoie. – Din urmă. verb tranzitiv urma

urméz v. tr. (lat. *osmare, d. vgr. osmé, odmé, miros, odoare, rudă cu lat. odor, și olor, miros, olére, a mirosi [intr.]; it. ormare, a adulmeca, ven. pg. usmar, vsp. osmar, nsp. husmear. V. urmă, olm și adulmec). Merg orĭ vin după, mă țin saŭ mă ĭaŭ după, escortez, conduc, (fig.) admit părerea cuĭva, fac ce recomandă cineva, mă conformez vorbelor saŭ faptelor cuĭva: apostoliĭ îl urmaŭ pe Hristos pin [!] oraș, a-l urma pe Aristotele, a urma obiceĭurile loculuĭ. Continuŭ: a-țĭ urma drumu, discursu, citirea. Frecŭentez, învăț, mă apuc de: a urma un curs la universitate (și intr. a urma la universitate), a urma cariera armelor. V. intr. Vin să mă aflu după în loc, timp orĭ rang: după ofițer urma trupa, după Grecĭ aŭ urmat Romaniĭ, după general colonelu. Succed, ocup locu: fiu luĭ îi urmă la (saŭ pe) tron. Vin la rînd: să citească elevu care urmează. Rezult: de aicĭ urmează că e așa cum am spus. verb tranzitiv urmez

în úrma loc. prep. (~ lui, ~-i) verb tranzitiv înurma

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului urmă

urmă   nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular 'urmă 'urma
plural 'urme 'urmele
genitiv-dativ singular 'urme 'urmei
plural 'urme 'urmelor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z