urgisí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. urgisésc, imperf. 3 sg. urgiseá; conj. prez. 3 să urgiseáscă verb tranzitivurgisi
urgisì v. 1. a urî tare, a detesta; 2. a lăsa în părăsire: a urgisit copilul într’o pădure; 3. pop. a exila: l’a urgisit departe în lume. [Gr. bizantin ORGHIZOMAI (prin mijlocirea aoristului)]. verb tranzitivurgisì
URGISÍ, urgisesc, vb. IV. 1. Tranz. (Pop.) A provoca cuiva mari neplăceri, nedreptăți, persecuții. 2. Refl. (înv.) A se mânia, a se înfuria. – Din ngr. orghízome (după urgie). verb tranzitivurgisi
urgisésc v. tr. (d. urgie, după ngr. orgizo, aor. órgisa, înfuriĭ). Daŭ urgiiĭ, oropsesc, nu maĭ ĭubesc, nu vreaŭ să maĭ văd. Dizgrațiez, depărtez, exilez: Aŭgust l-a urgisit pe Ovidiŭ la Tomi. L. V. Înfuriĭ, fac să se înfurie (Bibl. 1688). V. refl. Mă înfuriĭ. V. intr. A urgisi peste cineva. – L. V. și (în)urghisesc (după ngr.), exilez. verb tranzitivurgisesc
urgisi verb tranzitiv | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)urgisi | urgisire | urgisit | urgisind | singular | plural | ||
urgisind | urgisiți | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | urgisesc | (să)urgisesc | urgiseam | urgisii | urgisisem | |
a II-a (tu) | urgisești | (să)urgisești | urgiseai | urgisiși | urgisiseși | ||
a III-a (el, ea) | urgisește | (să)urgiseai | urgisea | urgisi | urgisise | ||
plural | I (noi) | urgisim | (să)urgisim | urgiseam | urgisirăm | urgisiserăm | |
a II-a (voi) | urgisiți | (să)urgisiți | urgiseați | urgisirăți | urgisiserăți | ||
a III-a (ei, ele) | urgisesc | (să)urgisească | urgiseau | urgisiră | urgisiseră |