troiță definitie

tróiță (-țe), s. f. – 1. Treime. – 2. Triptic. – 3. Crucifix, rugă. Sl. (rus.) troica (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 423). – Der. troicinic, adj. (se zice despre imnurile liturgice care slăvesc Sfînta Treime), din sl. troičῑnŭ (Tiktin). substantiv feminintroiță

tróiță, troițe, s.f. – Cruce mare de lemn sau de piatră așezată la răspântii; răstignire. Cea mai veche troiță de hotar din Maramureș este Troița Rednicenilor (Berbești), din sec. XVIII. În expr. a sta troiță = a sta nemișcat: „Și cu mâinile troiță se roagă” (Memoria 2001: 33). – Din sl. troica. substantiv feminintroiță

tróiță (tro-i-) s. f., g.-d. art. tróiței; pl. tróițe substantiv feminintroiță

tróiță f., pl. e (vsl. rus. tróica, treime). Pop. Treime. Sărbătoarea Sfinteĭ Treimĭ: a sosit Troița. Icoană saŭ cruce care reprezentă [!] Sfînta Treime și care, pe alocurĭ, e așezată pe la răspîntiĭ p. închinare. – Și trăĭme. V. rugă, uniță, duiță. substantiv feminintroiță

troiță f. 1. sfânta Treime; 2. icoană cu două obloane lăturașe zugrăvite cu sfinți: o candelă lumina o veche troiță de lemn OD.; 3. fam. număr de trei persoane: troiță nedespărțită de surori CR. [Slav. TROIȚA, trinitate]. substantiv feminintroiță

TRÓIȚĂ, troițe, s. f. Cruce mare de lemn sau de piatră (împodobită cu picturi, sculpturi, inscripții și uneori încadrată de o mică construcție), așezată la răspântii, pe lângă fântâni sau în locuri legate de un eveniment. ♦ Icoană, formată din trei părți, dintre care cele laterale sunt prinse cu balamale, ca niște obloane, de cea din mijloc; triptic. [Acc. și: troíță. – Pr.: tro-i-] – Din sl. troica. substantiv feminintroiță