timár (-ri), s. m. – (Banat) Tăbăcar. Mag. timár (Scriban). substantiv masculintimar
1) timár m. (ung. timár). Ban. Trans. Tăbăcar (Neam. Rom. I, 308, și Iorga, Negoț. 172). substantiv masculintimar
timár1 (tăbăcar) (reg.) s. m., pl. timári substantiv masculintimar
timár2 (lot de pământ) (înv.) s. n., pl. timáruri substantiv masculintimar
TIMÁR1, timari, s. m. (Reg.) Tăbăcar. – Din magh. timár. substantiv masculintimar
TIMÁR s.n. (mai ales la pl.) Lot de pământ conferit temporar în evul mediu, în Imperiul Otoman, oștenilor obligați a se întoarce sub arme la prima chemare. [Pl. -uri. / < fr. timares]. substantiv neutrutimar
2) timár n., pl. urĭ (turc. [d. pers.] timar). L. V. Feud cu venit maĭ mic de 2000 de leĭ vechĭ acordat soldaților turceștĭ. V. zaim. substantiv neutrutimar
TIMÁR2, timaruri, s. n. (Mai ales la pl.; înv.) Denumire dată, în Evul Mediu, în Imperiul Otoman, loturilor de pământ conferite, temporar, oștenilor, în schimbul obligației de a presta serviciul militar. -- Din fr. timares. substantiv neutrutimar
timar substantiv masculin | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | timar | timarul |
plural | timaruri | timarurile | |
genitiv-dativ | singular | timar | timarului |
plural | timaruri | timarurilor |
timar substantiv masculin | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | timar | timarul |
plural | timaruri | timarurile | |
genitiv-dativ | singular | timar | timarului |
plural | timaruri | timarurilor |