taur definitie

taúr (-ri), s. m. – 1. Bic, buhai, gonitor. – 2. Al doilea semn al zodiacului. – 3. Rădașcă (Lucanus cervus). – Mr. tavru. Lat. taurus (Pușcariu 1721; REW 8602), cf. alb. ter (Philippide, II, 656), it., cat., sp. toro (calabr. táuru), prov. taur, v. fr. tor, port. touro. substantiv masculintaur

táur m. (lat. taurus, d. vgr. taûros; it. sp. toro, pv. taur, vfr. tor [nfr. taureau], pv. touro). Boŭ întreg, boŭ nejugănit (bos taurus). Fig. Om zdravăn. Un semn al zodiaculuĭ (April). – În vest și táure, vechĭ táore. În est buhaĭ, în Olt. Ban. bic. substantiv masculintaur

táur s. m., pl. táuri substantiv masculintaur

taur m. 1. bou nejugănit (Bos taurus); 2. fig. om sdravăn; 3. unul din cele 12 semne ale zodiacului. [Lat. TAURUS]. substantiv masculintaur

TÁUR, tauri, s. m. 1. Mascul necastrat din specia taurinelor, cu capul mare, pielea groasă, părul de pe frunte lung și adesea creț; buhai (Bos taurus). ◊ Expr. A lua (sau a prinde) taurul de coarne = a înfrunta cu îndrăzneală o dificultate, a lua lucrurile pieptiș. 2. (Entom.) Rădașcă. 3. N. pr. art. Constelație boreală în dreptul căreia trece Soarele între 21 aprilie și 21 mai. ♦ Al doilea dintre cele douăsprezece semne ale zodiacului. – Lat. taurus. substantiv masculintaur

taur comunal expr. bărbat viril. substantiv masculintaurcomunal

Óchiul-Táurului (stea) (-Ta-u-) s. propriu m. substantiv masculinochiul-taurului