taín n., pl. urĭ (turc. taĭin, d. ar. ta´yyin, [pl. -nat], specificare, porțiune; ngr. taini). Vechĭ. Porțiune zilnică (ĭenicerilor, ostașilor pămîntenĭ, subalternilor din partea domnuluĭ, a boĭerilor). Azĭ. Porțiune anumită (pe lîngă altele): tain de pîne [!], de carne, tainu unuĭ cal. Banĭ de pîne [!] saŭ alte avantaje unuĭ servitor pe lîngă leafă (în casele în care nu se dă pîne). – Și tainát (ar. ta´yynat, pl. d. ta´yyin), pl. urĭ (Rev. ist. 1918, 17). substantiv neutrutain
tainat | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | tainat | tainatul |
plural | — | — | |
genitiv-dativ | singular | tainat | tainatului |
plural | — | — |