STRUNEÁ, strunele, s. f. (Reg.) Strună (3). – Din strună + suf. -ea. substantiv femininstrunea
strunea f. Mold. căpăstru sau întinzătorul teicei. substantiv femininstrunea
struneá f., pl. ele (dim. d. strună). Est. Struna de la frîŭ. substantiv femininstrunea
struní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. strunésc, imperf. 3 sg. struneá; conj. prez. 3 să struneáscă verb tranzitivstruni
STRUNÍ, strunesc, vb. IV. Tranz. 1. A ține în frâu un cal, a conduce sau a stăpâni un cal cu ajutorul frâului. ♦ Fig. A ține din scurt pe cineva; a domina, a înfrâna. 2. A lega ceva strâns, întinzând bine sfoara care leagă. – Din strună. verb tranzitivstruni
strunì v. Mold. 1. a înstruna; 2 a strânge frâul: a struni calul CR.; 3. fig. a înfrâna; 4. a lega țeapăn carul. [V. strună]. verb tranzitivstrunì
STRUNÍ, strunesc, vb. IV. Tranz. 1. A ține în frâu un cal, a conduce sau a stăpâni un cal cu ajutorul frâului. ♦ Fig. A ține din scurt pe cineva; a domina, a înfrâna. 2. A lega ceva strâns, întinzând bine sfoara care leagă. – Din strună. verb tranzitivstruni
strunèsc v. tr. (vsl. struniti, a pune strune). Înstrunez, pun struna, strîng frîu: a struni calu. Fig. Înfrînez, nu las în voĭe: poporu trebuĭe strunit. – Și -ez. verb tranzitivstrunèsc
strunea substantiv feminin | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | strunea | struneaua |
plural | strunele | strunelele | |
genitiv-dativ | singular | strunele | strunelei |
plural | strunele | strunelelor |