răzbíre s. f., g.-d. art. răzbírii substantiv femininrăzbire
răzbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. răzbésc, imperf. 3 sg. răzbeá; conj. prez. 3 să răzbeáscă verb tranzitivrăzbi
răsbì v. 1. a pătrunde de cea parte: cum ai putut răsbi până aci ? 2. fig. a învinge: l´a răsbit frigul, foamea ? 3. fam. a omorî în bătăi. [Slav. RAZBITI, a frânge]. verb tranzitivrăsbì
RĂZBÍ, răzbesc, vb. IV. 1. Intranz. A-și face drum, a străbate (anevoie), a trece peste piedici; a răzbate. 2. Intranz. A ajunge undeva înlăturând obstacolele. ♦ A izbuti, a reuși. ♦ (Despre sunete, zgomote etc.) A se face auzit, a ajunge până la... ** (Despre mirosuri) A se răspândi. 3. Tranz. A învinge, a înfrânge, a răpune. ◊ Expr. A răzbi (pe cineva) cu bătaia = a bate (pe cineva) foarte tare. 4. Tranz. (Despre stări fizice sau sufletești) A cuprinde, a birui, a copleși. 5. Tranz. și intranz. A termina, a prididi, a isprăvi. – Din sl. razbiti. verb tranzitivrăzbi
răzbésc v. tr. (vsl. razbiti, a disolva [!], a frînge, d. biti, a bate, ca și izbesc). Înfrîng, înving, răpun (fig.): m´a răzbit frigu și sărăcia. V. intr. Răzbat, străbat: cuĭu a răzbit pin [!] scîndură, eŭ am răzbit pin desiș. verb tranzitivrăzbesc
răzbire | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | răzbire | răzbirea |
plural | răzbiri | răzbirile | |
genitiv-dativ | singular | răzbiri | răzbirii |
plural | răzbiri | răzbirilor |